Arta preistorică

Arta paleoliticului

Cea mai veche dintre figurinele descoperite până acum a fost executată cândva între 500.000 şi 300.000 î.e.n., în timpul perioadei Acheuleană medie. Descoperită în Maroc, este lungă de aproximativ 6 centimetri. Evidenţele găsite sugerează că această piesă de artă stăveche a fost adusă la o formă foarte asemănătoare cu cea finală de către procese naturale geologice, inclusiv procese de eroziune, necesitând intervenţii minime ale uneltelor umane. De asemenea, piesa prezintă indicii ce arată clar folosirea unei tehnici de vopsit, dovedită de existenţa urmelor unei substanţe uleioase ce conţine, în special, fier şi mangan. Faptul că piesa fost decorată prin pictare, indiferent de felul cum a ajuns să aibă forma sa finală, este suficient ca să poată fi categorisită ca artefact. [1]
Descoperirile din Peştera Blombos, situată în Africa de Sud, au schimbat profund istoria artei. Pieterele descoperite acolo erau decorate cu modele roşii complexe, demonstrând că primii Homo Sapiens Sapiens erau capabili de abstractizare şi de producerea de artă. Aceste lucrări datează de acum 70.000 de ani, cu mai mult de 50.000 de ani înainte de picturile rupestre de la Lascaux, Franţa.
Venus din Willendorf

Venus din Willendorf
Cele mai timpurii forme ale artei europene datează din paleoliticul superior şi includ atât picturi rupestre, precum ar fi cele din peşterile de la Lascaux, Franţa, cât şi artefacte, aşa cum ar fi sculpturi reprezentând animale, dar şi figurine feminine (cunoscute şi ca Figurine de tip Venus) dintre care Venus din Willendorf (reprodusă alăturat) este una dintre cele mai cunoscute.
Există anumite speculaţii potrivit cărora doar Homo sapiens este capabil să creeze artă. Totuşi, Homo erectus a creat cu mult timp înainte modele şi artefacte fără un scop anume, cum sunt cele de la ][Bilzingsleben]] în Turingia; aceste pot fi considerate precursoare ale artei, şi demonstrează intenţia creatorului de a le decora mai mult decât este strict necesar. Simetria şi atenţia acordată formei unor unelte i-a făcut pe unii cercetători să considere topoarele şi suliţelele din palaeoliticul mediu ca fiind tot o formă de artă. Statueta lui Venus din Berekhat Ram (Israel) şi cea din Maroc, Venus din Tan-Tan, datând din 800,000-220,000 î.e.n., ar putea reprezenta primele încercări de a reproduce forme umanoide. o descoperire recentă, masca de la La Roche-Cotard în Franţa, sugerează că omul de Neanderthal a dezvoltat o tradiţie artistică mai sofisticată şi mai complexă.
În Ucraina (situl de la Mizyn), au fost găsite brăţări de fildeş de mamut cu ornamente sculptate, datând din perioada Musteriană a Paleoliticului.
Desenul unor  brăţări din perioada Musteriană

Desenul unor brăţări din perioada Musteriană

Arta nemezoliticului

Perioada Mezolitică prezintă câteva exemple de artă "portabilă", cum ar fi pietrele sculptate (Azilien) de la Birseck, Eremitage în Elveţia, şi, în anumite zone, cum ar fi Levantul spaniol, artă stilizată. Din această perioadă mai sunt cunoscute şi modelele de pe obictele utilizate în viaţa de zi cu zi, cum ar fi vâslele de la Tybrind Vig, Danemarca.

Arta neoliticului

Se pare că populaţia Jōmon din Japonia antică a fost prima civilizaţie care a dezvoltat olăritul, încă din mileniul al XI-lea î.e.n. Civilizaţia Jōmon a creat figurine din lut şi veselă decorată cu modele realizate prin imprimarea lutului umed cu sfori sau lemne.
Sculptura devenise o artă încă din Neolitic, primele sculpturi reprezentând figurine antropomorfe, deseori însoţite de animale. Aceste sculpturi datează din mileniul al X-lea î.e.n. şi au fost descoperite la Nevali Cori şi Göbekli Tepe, în apropiere de Urfa în estul Turciei
Statuile neolitice de la Lepenski Vir, Porţile de Fier, Serbia datează din mileniul al VII-lea î.e.n. şi reprezintă oameni sau amestecuri între oameni şi peşti.
În Europa Centrală, multe culturi neolitice, cum ar fi Linearbandkeramic, Lengyel sau Vinca, produceau statuete animale care pot fi numite artă, însă există încă discuţii dacă olăria pictată de la Želiesovce şi Lengyel pot fi numite astfel.
Monumente megalitice (menhire, dolmene) din perioada neoliticului se pot întâlni din Portugalia până în Regatul Unit şi Polonia. Ele au apărut începând din mileniu al cincilea î.e.n., deşi anumiţi autori speculează că ar fi putut exista încă din perioada mezolitică. Datorită reutilizarii frecvente a pieselor, această ipoteză este dificil de dovedit. Deşi cea mai cunoscută dintre aceste structuri este cea de la Stonehenge, unde structura principala datează de la începutul epocii bronzului, asemenea monumente au fost descoperite în tot vestul şi nordul Europei, mai ales la Carnac, Franţa, la Skara Brae în Insulele Orkney, în Portugalia, şi în Wiltshire, Anglia, în zona Stonehenge, cercul de la Avebury, mormintele de la West Kennet, precum şi Woodhenge. Un mormânt descoperit în New Grange, Irlanda, avea intrarea acoperită de o piatră mare sculptată cu un model complicat de spirale.Mormântul de la Knowth avea de asemenea ornamente sculptate în piatră, printre care s+ar putea afla şi cea mai veche reprezentare a lunii. Multe din aceste monumente erau morminte megalitice, iar arheologii presepun că majoritatea veau o importanţă religioasă.

 Epoca bronzului

Epoca bronzului a început în Europa în mileniul al III-lea î.e.n., şi odată cu ea a a părut un nou mediu de propagare a artei. Eficienţa crescută a uneltelor din bronz a adus cu ea o creştere a productivităţii, ceea ce a condus la un surplus - primul pas pentru crearea unei clase de meşteşugari. Datorită bogăţiei mai mari a societăţii, au început să fie produse şi bunuri de lux, mai ales arme decorate, cum ar fi căşti de ceremonie din bronz, săbii şi topoare ornamentale, instrumente muzicale ca lur-ul şi alte obicte ceremoniale fără o utilitate precisă. Arta pe pietre, ilustrând scene din viaţa de zi cu zi şi diferite ritualuri religioase, a fost găsită în multe locuri, cum ar fi Bohuslän, Suedia şi Val Carmonica în nordul Italiei.

Epoca fierului

Epoca fierului a însemnat dezvoltarea sculpturilor antropomorfe, cum ar fi războinicul din Hirschlanden, şi statuia din Glauberg, Germania. La începutul epocii fierului, artiştii din cultura Hallstatt preferau desenele geometrice şi abstracte, fiind probabil influenţaţi de legăturile comerciale pe care le aveau cu Orientul Mijlociu.
Stilul artistic al culturii La Tène din Franţa era mai complex şi prezenta mai multe linii curbe. Această cultură s-a dezvoltat în Europa la sfârşitul Epocii Fierului şi îşi avea centrul în valea Rinului. Clasele conducătoare par să fi încurajat ostentaţia şi influenţele Clasice, cum ar fi cupele de bronz care dovedesc obiceiul de a bea vin. Mesele luate în grup erau o parte importantă a societăţii Celte din acea perioadă, şi o mare parte din arta lor era exprimată prin farfurii, cuţite, oale şi cupe. Potcoavele cailor şi armele erau de asemenea bogat ornamentate. Deşi monedele din această perioadă sunt copii de slabă calitate ale monedelor greceşti şi romane, stilul artistic celtic, mai exuberant, este clar vizibil.
Vestitul mormânt de la Waldalgesheim, în zona Rinului conţine multe exemple de artă aparţinând civilizaţiei La Tène, ca de exemplu o carafă de bronz şi plăci de bronz cu figuri umane ştanţate. Multe piese prezentau forme curbe, organice.
În mare parte din vestul Europei, anumite elemente din această perioadă au supravieţuit în arta şi arhitectura coloniilor romane. În zona unde influenţa romana a lipsit ca de exemplu în Irlanda şi Northumbria, arta din epoca fierului a continuat şi după sfârşitul acestei perioade.

Artă nativă din Africa

Considerând adevărată teoria conform căreia oamenii sunt originari din Africa şi tehnicile de vânătoare şi culegere au apărut acolo, putem spune că există puţine dovezi de artă adevărată înainte de marea înflorire a culturii din Paleoliticul superior. Totuşi, una din cele mai vechi figurine cu Venus este originară din Africa. Acest lucru, precum şi alte indicii sugerează că oamenii aveau o concepţie mai largă despre lumea în care trăiau decât se credea anterior.

Artă nativă din Oceania

Deşi sunt originari din Asia, băştinaşii din Australia, cunoscuţi şi ca aborigeni, au creat un stil aparte de artă. Cele mai vechi opere de artă ale aborigenilor sunt create în piatră. Majoritatea se aseamănă cu nişte radioagrafii, pentru că arată oasele şi organele animalelor reprezentate. o parte din arta aborigenă pare abstractă pentru privitorul modern, deoarece foloseşte forme geometrice şi linii pentru a reprezenta peisajul. Acesta e reprezentat de sus. De exemplu, simbolul aborigen pentru un lac este o spirală dublă.
Bradshaws reprezintă o formă unică de artă pe piatră ce se întâlneşte în vestul Australiei. În general reprezintă figuri umane desenate în cele mai mici detalii şi cu proporţiile anatomice corecte. Ele datează de acum 17 000 de ani, iar originea lor este puternic disputată.
Ca şi aborigenii din Australia, popoarele din Polinezia au lăsat în urmă o moştenire artistică aparte. Deşi multe din artefactele lor erau create din materiale organice şi au fost pierdute pe veci, câteva din realizările lor cele mai spectaculoase au supravieţuit în piatră şi argilă. Printre acestea se numără numeroase fragmente de ceramică de pe tot cuprinsul Oceaniei, datând de la sfârşitul mileniului al II-lea î.e.n. De asemenea, aceste popoare au lăsat în urmă multe platforme de piatră şi sculpturi dintre cale cele mai cunoscute sunt cele din Insula Paştelui.

Pictura rupestră

Pictura rupestră ori pictura pe stânci este un termen generic desemnând picturile realizate pe stânci, bolovani, pereţi muntoşi abrupţi sau pe pereţii şi tavanele peşterilor, de obicei datând din timpuri preistorice. Picturi pe pietre a fost făcute încă din paleoliticul superior, cu circa 50.000 - 40.000 de ani în urmă. Se crede că aceste picturi murale au reprezentat opera celor mai respectaţi membri ai tribului, bătrâni şi şamani.
Cele Mai vechi urme de activitate picturală sunt imaginile rupestre (sau parietale), adică pictate sau gravate pe stâncă şi care au fost conservate mulţumită poziţiei lor greu accesibile, sau blocării ulterioare a intrării în peşterile ce le adăposteau. Aceste rămăşiţe ale culturii paleolitice, contemporană cu ultima glaciaţie, datează de 10 000 - 30 000 de ani î.e.n. Localizarea lor geografică este, evident, foarte dispersată. Totuşi, zona aşezărilor cercetate până azi este practic eurafricană; ea se întinde din valea Dordogne-ei până în Natal, trecând prin Levantul spaniol. Complexele cele mai vestite sunt: grota Lascaux, în Franţa şi cea de la Altamira în Spania.

Arta egipteană

Încă din cele mai vechi timpuri arta egipteană[1] a fost una dintre cele mai originale. Originile ei le găsim în preistorie şi protoistorie. Egiptul antic înconjurat de Marea Mediterană, deşert şi Marea Roşie, a fost foarte rar atacat de duşmani. Izolarea, dezvoltarea economică şi socială lentă precum şi păstrarea tradiţiilor locale fac ca civilizaţia şi arta egipteană să reziste de-a lungul timpului. Aceasta explică faptul că arta egipteană nu are influenţe din afară.
Piramidele lui Keops, Kefren şi Mikerinos

Piramidele lui Keops, Kefren şi Mikerinos
Conservatoare, evoluând foarte puţin în timp, arta egipteană, şi-a păstrat trăsăturile specifice, fiind profund ataşată puterii faraonului. În Egipt, faraonul, reprezintă puterea absolută în stat. Lui i se atribuie calităţi supranaturale şi originie divină. În timpul vieţii, faraonul este fiul zeului soare, iar după moarte este conducător suprem al armatei, al cultului, conduce ritualurile sacre şi este judecător şi legiuitor. În religia egiptenilor se găsesc sute de zei, deoarece este politeistă. Egiptenii, considerau că zeii au creat lumea, iar viaţa lor pe pământ este coordonată de ei. Cultul zeilor se oficia prin ritualuri secrete de către preoţi în lăcaşuri de cult numite temple. Fiind cei mai credincioşi oameni din antichitate, egiptenii credeau atât în zei, dar şi în viaţa de apoi. Egiptenii credeau că viaţa este veşnică, continuând şi după moarte, pentru ei moartea era o trecere într-o altă viaţă. În antichitate, egiptenii considerau că omul este alcătuit din trup ca fiind partea materială, şi suflet(Ka), partea spirituală. Astfel se considera că, sufletul se eliberează de trup şi continuă să trăiască liber, prin moarte întorcându-se, în fiecare dimineaţă în trup, după o călătorie făcută noaptea în lumea nopţilor. Pentru a trăi veşnic trupul era îmbălsămat şi adăpostit în "casele pentru enternitate" în care se aflau şi statuile defuncţilor.
Arta egipteană, are un profund caracter religios şi funerar, acesta regăsindu-se în arhitectură, sculptură şi pictură. Arta egipteană, este o „artă de curte”, prin care faraonul îşi arată puterea şi bogăţia lui. Astfel, putem întâlni construcţiile uriaşe ridicate şi statuile faraonilor şi ale zeilor supradimensionate. Datorită conservatorismului artei egiptene, fiind respectate anumite reguli ce limitează libertatea de creaţie a artiştilor, aceasta are o evoluţie lentă.

Arhitectura

Arhitectura religioasă şi funerară reprezintă cea mai importantă secţie din arta Egiptului antic. Aceasta cuprinde morminte, temple de cult şi funerare.
Templele de cult există în fiecare oraş, fiind închinate unui singur zeu(sau faraon). În templu se găsea statuia zeului, şi tot aici era locul pentru oficierea ritualurilor de cult, făcute de preoţi şi Marele Preot. Templele sunt construite în plan rectangular şi sunt formate din mai multe camere. La intrarea în templu, se găsesc doi piloni în formă de piramidă. Tot aici observăm o alee de acces cu statui de sfincşi iar lângă intrarea principală, un Obelisc pe care se observă hieroglife, ce ne dezvăluie viaţa zeului.
Mikerinos şi regina sa.

Mikerinos şi regina sa.
Templul are o poartă îngustă şi înaltă, pe care dacă o treci descoperi o curte interioară cu altare de rugăciune aflate în coridoare acoperite şi susţinute de coloane. Pentru a aduce ofrande şi a se ruga zeilor, credincioşii au acces numai în această curte. După curtea interioară, ajungem în sala hipostilă ce are multe coloane uriaşe ce sunt decorate cu picturi, sau hieroglife. Sanctuarul este format din mai multe camere şi coridoare secrete. Statuia zeului poate fi găsită în cea mai îndepărtată şi întunecoasă cameră dintre acestea. Templul de cult este o construcţie de mari dimensiuni, fiind construit pe baza sistemului stâlp-grindă. Acest sistem era cel mai des folosit de constructorii din antichitate. Costructorii egipteni nu foloseau arcul sau bolta. Coloana egipteană este constituită din piatră, are o înălţime impunătoare şi are rol de susţinere dar şi decorativ prin forma specială a fusului sau capitelului. Fusul coloanei are formă cilindrică, iar suprafaţa este netedă sau fasciculată imitând tulipini de flori. Culorile folosite pentru coloane sunt:roşu, albastru, verde sau galben. Pe coloane se observă hieroglife iar capitelurile au formă fie de plante ce se găsesc prin zonă(lotus, palmier), fie reprezintă capete de zeiţe(Hator şi Isis).
Mormintele sunt cele mai importante deoarece acestea sunt considerate de egipteni "locuinţe pentru eternitate", folosite ca adăpost în viaţa veşnică. Ele sunt construite diferenţiat în funcţie de poziţia socială a defuncţiilor. Astfel exsistă mastabale şi piramide. Mastabalele sunt construite în plan simplu, rectangular, pentru oameni bogaţi şi clasele conducătoare. Ele sunt împărţite în două zone: terestră, şi subterană. În zona terestră se află camera ofrandelor unde se face oficierea ritualurilor de cult, şi serdapul unde se găseşte statuia defunctului. Zona subterană este formată din camere mortuare unde sunt aşezate sarcofagele defuncţiilor şi coridoare de acces.
Piramidele sunt construite pentru faraoni şi familiile lor. Materialul folosit pentru construcţia acestor fiind piatra. Interiorul acestora este format din mai multe spaţii, astfel în acestea se găsesc: camera ofrandelor, serdapul şi camere mortuale iar în partea subterană a piramidei întâlnim nenumărate coridoare, sau camere mortuare separate la care se ajunge greu. Piramidele erau construite încă din timpul vieţii defuncţiilor. Prima piramidă construită a fost în trepte şi a aparţinut faraonului Djeser de la Sakkarah, urmând apoi forma romboidală, şi apoi forma de piramidă propiuzisă.
Templul funerar este o construcţie de mari dimensiuni şi foarte complexă. Acesta are rol de templu de cult(dar şi de mormânt în subteran). Templele sunt construite pentru faraoni şi familiile lor, ele putând fii săpate fie parţial în stâncă şi se numesc semihipogee, sau integral în stâncă, numindu-se hipogee. Arhitectura egipteană, mai cuprinde pe lângă tipurile de construcţii descrise mai sus şi altele cum ar fi: palate, case particulare, forturi de apărare etc.. La construirea acestora s-au folosit cărămizi uscate la soare ce rezistă puţin în timp. Aceste tipuri de construcţii sunt amintite în textele hieroglife.

Sculptura

Sculptura fiind o secţie importantă a artei egiptene, este formată din basoreliefuri, altoreliefuri şi realizatea statuilor de mari şi mici dimensiuni. Materialele folosite pentru sculptură sunt: piatra, lemnul şi metalul(aur;argint). Şi sculptura respectă regulile stricte ale egiptenilor, fiind realizată în aşa fel încât să exprime trăsăturile specifice egiptene. Credinţa în zei şi viaţa veşnică, au determinat regulile stricte cum ar fi: hieratismul, frontalismul şi supradimensionarea.
Scribul

Scribul
Egiptenii considerau că în pragul morţii, sufletul este judecat de zei după faptele bune sau rele din timpul vieţii de pe pământ şi în funcţie de acestea, acesta poate să ajungă în lumea veşnică. Ceremonialul funerar are 3 momente importante: momentul de aşteptare a judecăţii când corpul este încremenit cu privirea fix înnainte; al doilea este momentul deschiderii gurii pentru ieşirea sufletului şi captarea energiei sacre folosită în vederea trecerii în viaţa veşnică; al treilea moment fiind păşirea cu piciorul stâng în viaţa veşnică.
Hieratismul ne prezintă calmul şi liniştea, lipsa de expresivitate a chipurilor exprimând astfel delimitarea personajelor de viaţa pământeană şi aşteptarea dreptului la nemurire. Acest canon se realizează prin încremenirea trupurilor şi lipsa de expresivitate a chipurilor, acestea fiind exectuate în aşa fel încât bărbia să fie uşor ridicată, calota craniană lăsată pe spate, ochii măriţi şi privirea aţintită spre orizont.
Frontalismul exprimă vederea frontală, din faţă a personajelor realizate. Astfel, o statuie tritidimensională, te obligă să o priveşti frontal pentru a înţelege semnificaţia ei. Astfel de statui înfăţişază personaje(zei,faraoni) în picioare sau stând fiind simetrice. Simetria se realizează prin aşezarea formelor anatomice identic de o parte şi pe alta a unei axe de simetrie dusă ipotetic de la baza nasului la sol. Cu toate acestea, simetria este relativă pentru că nu se poate realiza o identitate absolută între cele două părţi. Majoritatea statuilor egiptene realizate reprezentând personaje cu braţele lipite de corp şi cu pumnii strânşi prezintă o asimetrie în cazul piciorului stâng care face pasul spre înnainte în relaţia cu piciorul drept. O altă asimetrie poate fi observată în cazul când unul din braţe poate fi adus în dreptul inimii nemaifiind simetric cu celălalt. În pictură şi relief, frontalismul este realizat diferit: capul şi picioarele sunt reprezentate din profil, iar umerii, pieptul şi ochiul sunt văzute frontal.

Masca lui Tutankamon
Supradimensionarea se realizează prin reprezentarea zeilor şi a faraonilor mai mari realizat pentru a decora pereţii mormintelor, templelor, sau palatelor regale. Compoziţiile sunt sub formă de frize, iar tematica este diversificată, astfel încât alături de procesiuni religioase sau funerare, ritualuri sacre şi de înmormântare pot apărea, subiecte din viaţa de zi cu zi(scene de muncă, vântoare etc.). În perioada Regatului Nou, sculptura egipteană exprimă rafinament şi eleganţă prin stilizări şi deformări anatomice, cum ar fi: prognatism accentuat, susţinerea exagerată a gâtului, proeminenţa abdomenului, fragilitatea şi lungirea membrelor. Câteva exemple pot fi: Statuia faraonului Kefren, prinţul Rahotep şi soţia sa, Scribul, Portretul lui Nefertiti, masca de aur a lui Tutankamon etc..

Pictura

La începutul artei egiptene, pictura se confunda cu relieful, dar pe parcurs pictura murală devine o secţie importantă, de mare amploare, luând locul acestuia. În decorarea pereţiilor de morminte, temple sau coloane. Tehnica frescei este folosită des, iar scenele sunt aşezate în frize pe tot peretele, de la sol, la tavan. Tematica e bogată variată cu scene din viaţa coditiană(banchete, dansuri, petreceri sportive, etc.) sau ritualuri de cult şi înmormântare. Şi în pictură se foloseşte legea frontalismului, şi uneori a hieratismului. Personajele sunt statice sau în mişcare, încadrate în peisaj, sau aşezate pe etaje sugerând adâncimea. Formele din desen sunt delimitate cu o linie neagră, accentuată, iar culorile sunt fără nuanţări, uniforme. Atât în relief cât şi în pictură există o diferenţă între simplitatea şi schematismul reprezentărilor umane şi corectitudinea şi în mulţimea detaliilor în realizarea animalelor. În Regatul de Mijolc, apar elementele simbolice sau magice şi diversificarea paletei cromatice, astfel pictura realizându-se prin folosirea culorilor primare, complementare, contraste închis-deschis şi griuri colorate. O altă remarcă, ar fi că în Regatul Nou când fresca era dominantă în decorarea templelor, mormintelor, sau palatelor observăm modificarea culorilor, acestea devenind mai transparente, nuanţate determinând o picturalitatea era deosebită în raport cu cele de până acum. Exemple de freşte:Gâştele de la Meidum, Pisică la pândă, Coţofana, Muzicienele, Dansatoare, Freştele de la Beni-Hassan etc.

Arta mesopotamiană

Cultura Mesopotamiei datează din acelaş timp cu cea a egiptului antic. Mespotamia se află între fluviile Tigru şi Eufrat, de aceea, ea se consideră a fi "Ţara dintre fluvii". În comparaţie cu Egipt aceasta nu este foarte dezvoltată. Mesopotamia fiind localizată pe trasee importante comerciale dintre Iran şi Marea Mediterană având un avantaj asupra comerţului, însă din cauza marilor averi pe care le deţinea, aceasta influenţa noi atacuri din partea duşmanilor. Oraşe-stat precum: Ur, Uruk, Lagash etc. s-au mărit datorită economiei favorabile. Aceste oraşe putând crea pe o perioadă limitată ţări rezistente cum ar fi: Sumerul, Babilonul. Mesopotamienii credeau în mai mulţi zei, aceste culturi se oficiau în temple.
Perioada de dezvoltare este în:
- perioada sumero-akkadiană (din mileniul III î.Hr.)
- perioada asiriană (este ultima perioadă de dezvoltare aceasta fiind între secolele IX-VII î.Hr.)
- perioada Noului Babilon(între secolele VII-VI î.Hr.)

Arta sumero-akkadiană

Arta Sumero-akkadiană s-a extins din cauza unor centre de cultură aflate în oraşele Uruk, Akkad şi Lagash. Arta s-a extins mai ales în domeniul religiei politeiste şi puterii regale pentru a exprima gloria sa.
Arhitectura era bazată în special în domeniul apărării, deoarece, sumero-akkadieni erau războinici, cel mai des construit fiind tipul de palatul-fortăreaţă care este apărat de ziduri înalte, groase, neavând deschideri, terase artificiale, şi aşezate foarte sus.
Regele Gudéa
dasda
Regele Gudéa
Palatele erau construite pe plan dreptunghiular , acestea sunt clădiri complicate, cu camere, recepţii, bucătării, băi etc. . Camerele erau localizate pe lângă curtea interioară acestea nevaînd ferestre ci find acoperite cu tavane şi bolţi. Palatul-fortăreaţă avea un templu şi un zigurat.
Templul cuprindea vestibulul şi sanctuarul în care se afla statuia de cult. Ziguratul este un turn construit în 7 etaje, fiecare colorat diferit conform unor simbolouri mistice iar la ultimul etaj are o capelă folosită pentru a oficia slujbele religioase sau pentru cercetările astrologice. Atât palatelele, templele cât şi ziguratul, se construiau din cărămidă şi foarte puţin din piatră şi lemn. Acestea erau decorate cu cărămidă smălţuită şi reliefuri.
Sculptura pune în evidenţă atât statuile ce înfăţişau regi şi personalităţi importante ale statului cât şi relieful având o tematică inspirată preponderent din lupte şi războaie. Prin prezentarea victoriilor obţinute împotriva duşmanilor relieful prezenta defapt gloria statului. Exemple pot fi: Statuile lui Gudéa, Stela regelui Naram Sim, Stindradul din Ur.

Arta asiriană

Arta asiriană se întâlneşte şi înfloreşte în oraşe importante ca Assur şi Ninive. Această artă are influenţe sumero-akkadiene şi babiloniene datorită extinderii teritoritoriilor ocupate de asirieni.
Relief din Ninive

Relief din Ninive
Arhitectura este reprezentată în mare parte de construcţii impunătoare cum sunt palatele ridicate pe terase artificiale înalte. Palatele aveau porţi de intrare înalte, scări monumentale, turnuri şi creneluri. Turnurile erau decorate în relief având scene cu animale reale sau fantastice. Palatele se întindeau pe suprafeţe foarte mari, iar între zidurile acestora se găseau curţi interioare precum şi camere de locuit şi anexe aşezate în grup. Nelipsitul şi importantul zigurat era ridicat pe şapte etaje se afla în mijlocul palatul.
În sculptură ca piese de rezistenţă se evidenţiază statuile şi relieful. Astfel întâlnim statui importante, impunătoare de 3-4 metri înălţime înfăţişănd regi sau figuri de animale fantastice cu trupul de animal şi capete de om, cu aripi şi 5 picioare. Relieful contribuie la ornamentarea pereţiilor palatelor sub forma frizelor ce înfăţişau de obicei regi pe tron, şiruri de prizonieri, scene de lupte sau vânătoare şi zeităţi înaripte ca exemple putem aminti: Statuia regelui Assurnasyrpal II sau Assurbanipal la vânătoare, Leoaică rănită, Leu argonizând.

Arta babiloniană

Începând cu mileniul II î.Hr. Babilonul ajunge a fi cel mai important oraş comercial şi militar datorită victoriilor obţinute de regii babilonieni asupra mesopotamiei.
Poarta zeiţei Iştar

Poarta zeiţei Iştar
Arta babiloniană cunoaşte două etape de dezvoltare: arta Vechiului Babilon între secolele XVIII şi XV î.Hr. şi arta Noului Babilon, seceolele VII şi VI î.Hr..Datorită bogăţiei imense acumulată prin obţinerea victoriilor în războaiele lor, babilonienii au ajutat la dezvoltarea artei lor.
Arhitectura. Şi în babilon se construiau foarte mult palatele de tip fortăreţă ce erau decorate cu cărămizi construite policrome sau reliefuri din aceleaşi materiale. Ca motive decorative babilonienii foloseau animale, flori sau figuri geometrice. Cu toate că Babilonul a suferit nenumărate distrugeri, acesta a fost reconstruit de către Nabucodonosor al II-lea care a refăcut vechile fortificaţii şi a pus în faţa acestora, la intrare Poarta zeiţei Ishtar. Tot în această perioadă sunt realizate şi minunatele grădinile suspendate ale semiramidei şi Templul lui Marduk(sau Turnul Babilonului).

Arta persană

După stăpânirea Asiei occidentale şi Egiptului, şi formarea în secolul al VI-elea î.Hr. a unui imperiu important, arta persană cunoaşte o dezvoltare deosebită în oraşe ca Susa, Ekbatana şi Persepolis
Arhitectura este reprezentată de palatele aşezate pe terasele artificiale de dimensiuni mari şi decorate din abundenţă.
Arcaşii din garda lui Darius I-Susa

Arcaşii din garda lui Darius I-Susa
Persanii au construit şi morminte săpate în stâncă numite hipogee. Cultura persană fiind deosebit de bogată, ne dă date privind primul alfabet, cunoştinţe despre matematică, astronomie primele legi juridice ş.a..În domeniul arhitecturii, persanii sunt creatorii arcurilor şi bolţilor ce reprezintă o alternativă la sistemul stâlp-grindă mult mai simplu. Tot aceştia realizează pentru prima dată construcţii folosind un liant pe bază de bitum care asigură solididatea construcţilor. Persanii au fost primii care foloseau pentru decorarea pereţiilor cărămida smălţuită şi policromă.

Arta cretano-miceniană

 Creta

Civilizaţia cretană se dezvoltă odată cu cele egiptene şi mesopotamiene cunoscând apogeul între secolele XVI şi XV î.Hr. şi de aceea are influenţe atât din partea Egiptului cât şi din cea a Mesopotamiei. Creta este o insulă aşezată la distanţe egale de Europa, Asia şi Africa. Ea a avut o importantă contribuţie la formarea culturii şi artei greceşti. Civilizaţia Cretană fiind o civilizaţie urbană, se dezvoltă prin înflorirea oraşelor cum ar fi: Cnossos, Phaistos, Haggia-Triada şi Gurnia.
Palatul din Cnossos

Palatul din Cnossos
Dezvoltarea acestor oraşe este posibilă datorită înfloririi meşteşugurilor şi comerţului, iar din punct de vedere religios acestea au o religie politeistă. Datorită lipsi datelor, nu se ştie şi numărul zeităţilor cretane dar cele mai importante par a fi zeităţile feminine reprezentând fertilitatea şi renaşterea naturii, şi taurul, ca animal sfânt. Ritualurile religioase ale cretanilor erau desfăşurate în aer liber, în mici capele sau în anumite săli din interiorul palatului regal.


Arhitectura

Arhitectura cretană are ca piesă de rezistenţă palatul cretan, ca fiind centrul administrativ şi religios al oraşului, precum şi reşedinţa regală. Construcţia este impunătoare, cu 1-2 etaje fiind aşezat pe o colină, planul său urmărind configuraţia terenului. La exterior, palatul cretan este înconjurat de ziduri din cărămidă fără a avea aspect de fortăreaţă ca palatul mesopotamian. Datorită poziţiei geografice favorabile şi a reliefului acesteia, stâncos fiind prezintă o mai mare siguranţă nefiind nevoie de a se construi ziduri groase de apărare împotriva invaziilor exterioare. Palatul este deschis spre peisaj prin nenumărate loggii şi terase de unde se pot admira frumuseţiile naturii. Construcţia palatului este gândită în aşa fel încât să ofere locuitorilor săi confort şi delectare prin picturile, reliefurile şi coloanele colorate ce îl împodobesc. Această construcţie este foarte complicată, chiar labirintică, de formă neregulată. Palatul cuprinde una sau mai multe curţi interioare din care una este curtea centrală, cu dimensiuni de 52x25 metri, iar în jurul acesteia sunt construite camere în număr mare, coridoare întortochate ca nişte labirinturi, galerii şi pe alocuri terase şi loggi. Există camere pentru recepţie, tron, sanctuar, camere de locuit separat pentru femei şi băraţi, depozite ateliere etc.. Existau săli de baie dotate cu instalaţii de canalizare. În construcţia palatului este folosit sistemul simplu stâlp-grindă, iar coloanele sunt diferite de cele egiptene sau greceşti, fiind mai supţiri la bază şi mai mari spre capitel. Baza acestora este simplă, sub formă de tor iar coloraţia apare în roşu pentru fus şi negru pentru bază şi capitel.
Prinţul cu flori de Crin, Palatul din Cnossos(frescă)

Prinţul cu flori de Crin, Palatul din Cnossos(frescă)
Decorarea pereţiilor palatului este făcută cu nenumărate picturi murale, tehnica folosită fiind cea a frescei combinată uneori cu relieful în stuc. Aceste picturi sunt realizate pe suprafeţe mari de perete sau sunt delimitate de benzi decorative. Tematica este diversificată întâlnind de cele mai multe ori scene sportive, de dans şi mai rar de ritualuri. Compozişiile cuprind persoane puţine bine executate corespunzător din punct de vedere anatomic şi păstrând legea frontalismului. Personajele sunt surprinse în mişcare, în diverse poziţii şi atitudini. Desenul personajelor este schematic, fără detalii fiind simplificat. În comparaţie cu trupurile umane redate simplistic, animalele domestice sau sălbatice sunt realizate cu mult mai corect şi realist fiind surprinse mai ales în mişcare. De nenumărate ori se întâmplă ca scenele să fie incluse în peisaje sugerate prin detaliile de vegetaţie. Culorile folosite la realizarea desenelor sunt luminoase, vii iar raportul închis-deschis, şi uneori nuanţarea culorilor sunt folosite pentru delimitarea şi chiar modelarea formelor. În civilizaţia cretană, o secţie importantă reprezintă ceramnica ce se dezvoltă cu o mare rapiditate, aceasta fiind de cea mai bună calitate. ceramnica cretană este pictată sau decortă în relief, motivele ornamentale fiind geometrice, florale şi zoomorfe aşezate pe toată suprafaţa vasului. Printre cele mai frumoase obiecte de ceramnică întâlnim vasele Kamares care au pereţii supţiri cât coaja de ou, de exemplu Vasul cu caracatiţă.

Micene

Poarta leilor-Micene

Poarta leilor-Micene
Între secolele XV-XII î.Hr. micenienii aşezaţi în Pelopenez au o civilizaţie originală diferită de cea cretană. Micenienii sunt un popor de războinici despre care se ştie foarte puţin din punct de vedere al religiei, obiceiurilor, sau a istoriei. După cucerirea Cretei, micenienii realizează o dezvoltare rapidă atât economic cât şi cultural artistică. Unul din cele mai importante oraşe Micene este cunoscut pentru bogăţia şi frumuseţea sa.

Palatul şi mormântul reprezintă singurele tipuri de construcţii despre care putem afla mai multe date. Palatul este diferit de cel cretan prin accentuarea funcţiei de protecţie a locuitorilor. Astfel acesta este construit ca o fortăreaţă înconjurat de ziduri înalte şi groase din piatră brută, nefasonate numite ziduri ciclopice şi prevăzut cu turnuri de apărare. palatele au porţi de intrare(exmplu:Poarta leilor-Micene), coridoare boltite din piatră, o cameră centrală de formă dreptunghiulară numită megaron şi curţi interioare. Megaronul este o sală de dimensiuni mari de obicei 12-10 metri care are în mijloc vatra. Deasupra vatrei acoperişul sprijinit de coloane este întrerupt de o porţiune pentru a lăsa să iasă fumul printr-o deschidere. Decorarea pereţiilor palatului este realizată prin picturi în frescă, iar tematica acestpra este bogată cuprinzând scene de război de vânătoare, sportive şi procesiuni de înmormântare sau religioase. Compoziţiile sunt realizate pe suprafeţe mari de perete şi sunt delimitate de ancadramente florale sau geometrice. Personjele sunt bine redate anatomic au poziţii, altitudini şi mişcări variate, respectă legea frontalismului. Culorile folosite sunt în deosebi:ocru, galbenul albastrul, albul şi negrul, exemple:Palatele de la Micene şi Tirind;Fresce:Vânătoarea de mistreţi, Doamna cu caseta, Doamne în trăsure-Palatul din Tirind. Mormintele miceniene sunt de formă circulară(tholos), şi acoperite cu cupole. Diametrul bazei circulare este de 15 metri iar înălţimea deasemenea. Cupolele sunt construite din blocuri de piatră fasonate aşezate în cercul concentrice şi în retrageri succesive, fără mortar.
Masca mortuară de aur a lui Agamemnon

Masca mortuară de aur a lui Agamemnon
Aceste morminte ascund obiecte de podoabă, măşti mortuare, scuturi şi arme ceea ce duce la concluzia că luptătorii erau înmormântaţi cu întregul echipament militar, exemple de morminte regale sunt:Mormintele regale de la Micene(Mormântul lui Atreu).În comparaţie cu cretanii, foarte buni ecramnişti, micenienii se evidenţiază prin faptul că sunt foarte buni meşteşugari în prelucrarea metalelor(aur, argint, bronz) astfel ei executau diverse obiecte din aur şi argint cum ar fi:bijuterii, vase, arme, scuturi şi măşti mortuare de exemplu Vasele de aur de la Vafio, Masca mortuară a lui Agamemnon.

Arta greacă

Vechea Grecie-Ellada aşezetă în bazinul oriental al Mării Mediterane cunoaşte o dezvoltare economică deosebită. Datorită acestui fapt, arta greacă atinge un nivel superior de dezvoltare nemaipomenit la celelalte popoare din antichitate. Civilizaţia greacă este o civilizaţie deschisă, diferită de celelalte civilizaţii(egipteană, mesopotaminaă ş.a.) deoarece prin fenomenul de colorizare se realizează schimburi comerciale şi cultural artistice. Prin colonizare, civilizaţia greacă suferă influenţe din alte zone geografice, dar la rândul ei este cunoscută în lume. Grecia este un stat organizat în oraşe-state, sau polis-uri. Între aceste oraşe existau conflicte majore pentru realizarea celor mai frumoase construcţii sau sculpturi.
Templul Erectheion, Arcropole, Atena

Templul Erectheion, Arcropole, Atena
Între secolele V-IV î.Hr. polis-urile cunosc o formă superioară de conducere, democraţia sau conducerea conlectivă, prin care cetăţenii liberi ai cetăţii erau consultaţi în probleme importante ale acesteia. Arta greacă precum şi artistul grec devine astfel un artist-cetăţean care este legat de viaţa cetăţii şi exprimă îndoiala şi morala acesteia. În civilizaţia greacă, denumirea artistului este confundată cu cea a artizanului pentru că în greaca veche ignoră această diferenţă. elenii consideră că artistul(artizanul) este cel mai bun, cel mai iscusit, cel mai credincios. Primele sculpturi semnate dartează de la sfârşitul perioadei arhaice dar, abia în sec. V î.Hr. operele de artă apar semnate în mod curent de personalităţi artistice cum ar fi: Policlet, Fidias, Scopas şi alţii. Religia joacă un rol important în arta greacă. Grecii având o religie politeistă, credeau că toţi zeii lor trăiesc în Olimp. Zeii sunt umanizaţi, aceştia având calităţile şi defectele oamenilor, dar pentru greci divinitatea întruchipa perfecţiunea, astfel acest lucru va fi reprezentat prin statuile de zei ce înfăţişau trupuri armonioase, tinere şi frumoase. Faţă de religia egipteană politeistă, religia greacă are un politeism antropromorf. Idealul perfecţiunii umane a fost ridicat la rang înalt în cultura şi arta greacă, astfel grecii aveau un ideal uman "omul frumos şi bun". Grecii puneau un deosebit accent pe sănptatea fizică şi morală a omului şi prin aceasta considerau omul, centrul universului. Arta greacă este prima artă ce pune bazele unei concepţii antropocentriste. Tot omul, devine sursă de inspiraţie pentru sculptură, arhitectură sau pictură. Cunoaşterea exactă a anatomiei umane şi a trăsăturilor de caracter ale omului le regăsim în operele de artă pentru că, grecii îşi doreau să creeze în acelaşi timp frumosul şi perfecţiunea redând realitatea. În arta greacă, sunt eliminate toate realităţile urâte, cum ar fi: bătrâneţea, boala, defectele etc. şi sunt păstrate realităţile frumoase ale omului cum ar fi: frumuseţea, perfecţiunea, binele etc.. Artistul grec în realizarea operei sale, urmăreşte atât redarea obiectelor şi fiinţelor aşa cum sunt, realist, cu toate trăsăturile particulare dar, în acelaşi timp se concentrează pe calităţile esenţiale ale obiectelor şi fiinţelor. Realismul artei, ne îndeamnă la cunoaşterea şi redarea omului aşa cum este, iar idealizarea ne arată aşa cum ar trebui să fie, tinzând spre perfecţiune.
Perfecţiunea în arta greacă ajunge la apogeu în perioada clasicismului, fiind o perioadă în care idealismul este la el acasă. Astfel templul este considerat un lăcaş idealizat, demn pentru o fiinţă perfectă cum este zeul. În sculptură, statuile de zei sau atleţi sunt idealizate prin realizarea perfectă a trupului într-o armonie a părţilor. Statuia trebuia să exprime legătura dintre sănătatea fizică, trupească şi cea spirituală. În sculptura greacă, aspectele generale tipice ale personajelor sunt puse în valoare, iar cele particulare sunt eleiminate. De aceea sculptura va fi reprezentată de personaje în floarea vârstei, cu trupuri armonioase, sănătoase şi nu de copii sau bătrâni penru că aceştia erau imperfecţi şi nu erau compatibili cu idealul.
Arta greacă cuprinde 4 perioade de dezvoltare:
- perioada homerică(sec. XII-VIII î.Hr.)
- perioada arhaică (sec. VII-VI î.Hr.)
- perioada clasică (sec. V-IV î.Hr.) care cuprinde 2 perioade:
- clasicismul dezvoltat (sec. V î. Hr.)
- clasicismul târziu (sec. IV î.Hr.)

 Arhitectura

Arhitectura greacă urmăreşte realizarea unor construcţii funcţionale ce participă la organizarea oraşelor- cetate.
Ordinile de arhitectură. Pentru greci arhitectura exprimă spiritul raţionalist al artei şi se adresează unor fiinţe raţionale convingând prin ordine, echilibru şi armonie. Grecii au realizat construcţii simple cu linii clare, simplitate ce se impune pentru că grecii au un simţ accentuat al ordinii. Construcţiile dau impresia de durabil, calm, stabiltate şi de echilibru. Pentru realizarea acestor edificii, grecii au folosit matematica, calculând precis raporturi dintre verticale şi orizontale, plin şi gol, structură şi decoraţie. Ca şi în sculptură, şi în arhitectură există o armonie matematică între întreg şi părţile lui componente. Ordinele de arhitectură au fost inventate de greci pentru pentru a stabili numrul, mărimea şi modul cum sunt dispuse coloanele în ansamblul clădirii(mai ales în construcţia templelor). Ordinul exprimă aşezarea într-un raport armonios a platformei, coloanei, antablamentului şi frontonului, raportându-se în permanenţă la dimensiunile omului. Sunt trei ordine: doricul,ionicul, şi corinticul. Aceste ordine au apărut în perioade diferite, în locuri diferite şi au trăsături diferite.
Ordinul doric a apărut în perioada arhaică şi s-a dezvoltat în Peloponez şi în sudul Italiei(Sicilia). Acesta exprimă robusteţete, prin forme puternice, profile şi decoraţii sobre.
Ordinul ionic este al doilea ordin, în ordine cronologică apărut în perioada arhaică dezvoltându-se în coloniile din Asia Mică şi în insulele din Marea Egee. Faţă de doric, ionicul este mai bogat decorat şi are proporţii mai elegante.
Ordinul corintic apare la sfârşitul perioadei clasice, în Asia Mică, şi este caracterizat ca fiind o expresie a bogăţiei decorative şi a eleganţei. El se aseamănă în mare parte cu ionicul, doar capitelul este mai înalt şi mai decorat.
Doricul-platforma pe care este aşezat templul are mai multe trepte înalte, iar coloana este aşezată direct pe stilobat(ultima treaptă a platformei), fără bază, are fusul tronconic, cu sau fără canelur(şenţuleţe verticale), şi capitel simplu format din echină şi abacă. Antablamentul este format din arhitrava continuă, friza-cumetope(decorate cu bazoreliefuri sau colorate) şi triglife-şi cornişa. Frontonul reprezintă triunghiul format de cele două pante ale acoperişuri şi este decorat cu basoreliefuri sau statui adosate timpanului.
Ionicul este caracteristic platformei formată din mai multe trepte dar mai puţin înalte faţp de doric, coloana sprijinindu-se de stilobat cu ajutorul unei baze. Fusul coloanei este cilindric şi mult mai zvelt şi elegant având obligatoriu caneluri care sporesc senzaţia de verticalitate. Capitelul este format din frunze de acand(1-2 şiruri) şi volute răsucite(inspirate după coarnele de berbec. Antablamentul este format din arhitravă(cu profile aşezate în retrageri succesive), friză continuă(simplă sau decorată cu basoreliefuri) şi cornişă. Frontonul nu se deosebeşte fundamental de cel doric.
Corinticul are un singur element diferit faţă de ionicul cu care se aseamănă, capitelul ce este format din trei şiruri suprapuse de frunze de acant şi volute(obţinute prin răsucirea frunzelor de la colţuri sub forma volutelor).


dasda
Ordinul ionic

sdadsa
Ordinul doric

asddas
Ordinul corintic

 

Programul constructiv

În antichitate, grecii au realizat construcţii tipice ce au fost adevărate exemple pentru civilizaţia romană.

Agora din Thessaloniki
dasdsa
Agora din Thessaloniki
Agora sau piaţa publică este cel mai vechi complex civic din antichitate. Aceasta era numită şi "zona urbană centrală", fiind centrul spiritual, juridic, politic şi comercial al comunităţii. Agora îndeplinea mai multe funcţii, astfel era considerată loc public pentru adunările cetăţenilor, loc sacru pentru desfăşurarea ritualulilor de cult, loc de depozitare şi schimb de mărfuri, dar şi loc de recreere şi plimbare. Această piaţă, avea diverse forme în funcţie de configuraţia terenului, dar obligatoriu avea temple portice(suită de coloane unite între ele prin antablamente sau arcade), casa sfatului, teatre, altare etc..

 Templul

.
Templul lui Apolo

Templul lui Apolo
Templul(sau casa zeului) reprezintă cea mai importantă construcţie din arhitectura greacă.Până în perioada arhaică, ritualurile se desfăşurau în jurul unui copac considerat sfânt, sau la intrarea unei grote, apoi a apărut ideea construirii unui loc special închinat unui zeu. Faţă de templul egiptean care era plin de mister şi în care statuia zeului nu putea fi văzută de credincioşi, templul grec este deschis acestora având statuia zeului la vedere, pentru a-i aduce ofrande. Templul grec nu are secrete, sanctuarul unde se păstrează statuia zeului este o cameră luminoasă şi uşor de găsit. Fiind un loc public important pentru oraşul-cetate, oamenii se adunau în faţa sau în jurul acestuia pentru a participa la diverse ritualuri religioase sau adunări, din cetate cu diverse prilejuri. Pentru fiecare oraş-cetate, exista cel puţin un templu dedicat unui zeu. Templul putea fi în două planuri: dreptunghiular(perioada arhaică), dar cel mai adesea fiind construit în plan circular sau tholos(clasicismul târziu).
Templul în plan dreptunghiular este alcătuit dintr-o singură cameră sau 3 camere, pronausul(sau vestibulul), naosul(cella), şi opistodomul(sau camera tezaurului). Camera statuii zeului numită cella se desprinde dintre vechiul megaron micenian(sala centrală a palatului). În funcţie de numărul şi aşezarea coloanelor, templele se deosebesc putând fi: aptere(fără coloane pe laturile lungi, prostil(cu coloane în faţa templului, amfiprostil(coloane în faţă şi în spatele templului) şi periptere(înconjurate de jur împrejur de coloane.). Ca unitate de măsură pentru dimensiunea generală a templului, grecii au folosit dimensiunea omului necompându-se cu templele egiptene impunătoare şi misterioase. exemple de temple dorice: Templul zeiţei Demeter şi zeul Poseidon-Paestum(Italia), Templul lui Zeus-Olimpia, Panthenonul-Arcropole Atena; exemmple de temple ionice: Templul zeiţei Arthemis-Efes, Erechteion şi Templul zeiţei Nike Aptheros-Arcropole Atena.
Tholosul din Delphi

Tholosul din Delphi
Temple circular:Tholosul din Delphi, Tholosul din Epidaur.
Parthenonul este un monument important aflat în Arcropole, Atena. Acesta este un templu doric închinat zeiţei Athena, protectoarea cetăţii, devenind reprezentativ prin arhitectura greacă şi fiind un simbol al încrederii în zei şi virtuţi morale. Acest templu este celebru datorită proporţiilor lui perfecte dar şi sculpturilor realizate de Fidias la metopele şi frontoanele de la exterior şi de la friza ionică la interior.
Parthenonul-Arcropole, Atena

Parthenonul-Arcropole, Atena

Teatrul

Teatrul din Epidaur

Teatrul din Epidaur
Teatrul, construit pentru prezentarea spectacolelor sau a serbărilor în cinstea diverşilor zei. Este un loc public, în aer liber. Acesta este construit pe panta naturală a unui deal, urmărind configuraţia terenului şi este format din: locul pentru spectatori(tribune sau gradene din piatră) şi scări de circulaţie, avanscena şi scena(având altare de rugăciune şi spaţii funcţionale pentru desfăşurarea spectacolelor. Vizibilitatea şi acustica erau foarte bune datorită pantei dar, pentru a se auzi mai bine se folosea un sistem de amplificare a sunetului cu ajutorul unor vase de arame, de formă specială, amplasate la baza gradenelor.
Odeonul este o construcţie de dimensiuni mici, în plan circular, folosită pentru desfăşurarea spectacolelor de teatru şi a audiţilor muzicale. Alte exemple pot fi:Teatrul lui Dionyso, Atena şi Teatrul din Epidaur, Teatrul din Efes, Teatrul din Pergam şi Teatrul din Milet.

Stadioanele

Stadioanele sunt locuri publice ce folosesc la diverse activităţi sportive, concursuri, olimpiade. Ele sunt amplasate în pantă, având la început dormă dreptunghiulară, iar apoi cu colţurile rotunkite, ca în zilele noastre. Exemple pot fi: Stadionul de la Delphi sau Olimpia.

 Sculptura

În arta greacă, şi sculptura este reprezentativă având origini legate de obiceiul reprezentării chipului uman, acesta înfăţişând fie defuncţi pe stelele funerare, fie învingători în concursurile sau întrecerile sportive ori, reprezentând zeităţi divinizate decorând templele.

 Statuara

Această categorie a sculpturii ne demonstrează experienţa acumulată de artişti de-a lungul vremii. Astfel, de remarcat este statuara de mari dimensiuni reprezentând oameni sau zeităţi cu o anatomie perfectă. Începând cu secolul al VI-lea î. Hr. pentru realizarea statuilor se foloseşte piatra. O influenţă a artei egiptene în sculptura greacă este prezenţa frontalismului, adică statuile sunt parcă încremenite şi le lipseşte expresivitatea chipurilor.

Kouroi şi Kore

Aceaste statui sunt realizate în perioada arhaică şi reprezintă băieţi şi fete înfăţişaţi nud cu o arhitectură a corpului bine proporţionată şi dezvoltată, dar cu o atitudine încă încremenită în majoritatea cazurilor. Faţa este uşor expresivă prin schiţarea unui surâs, "surâsul arhaic". Băieţii sunt numiţi Kouroi iar fetele Korele. Fetele tinere sunt înfăţişate cu siluete zvelte, dar de data aceasta toate sunt îmbrăcate în veşminte bogate. Faţă de băieţi, reprezentarea fetelor se face în poziţii şi atitudini mult mai variate, punând în evidenţă ideea de mişcare. Mâinile sunt reprezentate depărtate de corp, mimând mişcarea braţelor. Există o grijă pentru detalii, podoabe, bijuterii sau aranjarea părului. Pentru accentuarea detaliilor este folosită policromia(buze, ochi, păr, bijuterii). Şi statuile reprezentând fete ca şi cele ce reprezintă băieţii au acelaşi surâs arhaic, dar expresiile chipurilor sunt mai variate, sugerând veselia, ironia etc.. Evoluţia sculpturii atinge apogeul, în perioada clasică, stabilindu-se canoanele de frumuseţe şi perfecţiune. Astfel în această perioadă, artistul are libertate necondiţionată în faţa regulilor rigide. Image:Kore55.jpg|tDe aceea apar mari personalităţi artistice şi mari şcoli de arte. Artistul pune în evidenţă diversificarea mişcăriilor şi ai expresiei feţei. Trupurile tinere sunt atletice şi viguroase, reprezentând idealuri morale ale societăţii conştientie de puterea ei.


dasdsa
Kore, Muzeul Acropole-Atena

dsad
Kouroi, Muzeul Britanic-Londra

asddasd
Kore, Muzeul Acropole-Atena

Arta grecă, în general şi sculptura în particular exprimă emoţia colectivă, civilă şi religioasă a cetăţiilor greceşti preamarind omul. Punctul culminant al interesului pentru om este atins de Sofocle ce spune că omul este "cea mai mare minune". Nu numai în sculptură ci şi în pictură, în dramaturgie, se aduc omagii omului.

Apoxiomenos, Lisip

Apoxiomenos de Lisip

Apoxiomenos de Lisip
Lisip din Siciona este contemporan cu Praxiteles, Alexandru cel Mare şi Scopas şi Policlet. El are un stil mai sever şi auster, preferând personaje reprezentând atleţi. Lisip aduce noul în sculptură prin alungirea proporţiilor şi realizarea canonului de 8 capete şi jumatate. Ca urmare, trupurile devin foarte zvelte, cu capete mici şi picioare subţiri, musculatură bine dezvoltată. Tot Lisip renunţă la vederea frontală, obligând privitorul să admire sculptura din mai multe unghiuri.
Una dintre operele sale este şi Apoxiomenos. Acesta reprezentând un atlet surprins într-un moment de relaxare după alergare curăţându-se de nisip. Lisippune în evidenţă oboseala atletului acumulată în timpul alergării lor, prin ploapele întredeschise, părul în dezordine şi poziţia relaxată a trupului.

Sculptura monumentală şi reliefurile decorative

Sculptura monumentală şi reliefurile decorative, fac parte din decoraţiunile arhitecturale astfel, sculptura monumentală se întâlneşte pe frontoanele templelor iar reliefurile decorative le găsim pe frize, metope, socruri de statui, stele funerare şi altare. Pentru realizarea acestora este necesară respectarea anumitor reguli. Prima regulă importantă se numeşte legea cadrului şi constă în adaptarea compoziţiei la forma şi dimensiunile cadrului. A doua regulă importantă pentru a realiza monumentul arhitectural trebuie să ţină seamă de realizarea unităţii compoziţionale, în aşa fel încât în ansamblu compoziţia să fie echilibrată. Temele alese reprezintă aspecte din legendele mitologice, în cazul templelor sau a altarelor, şi din viaţa defunctului în cazul stelelor funerare.

Frontonul templului zeiţei Arthemis

Frontonul templului zeiţei Arthemis din Corfu este realizat în perioada arhaică. În această perioadă, se punea o mare importanţă pe detaliu sacrificând ansamblul, iar unitatea compoziţională era greu de obţinut. În altă ordine de idei, sculptorul acordă o importanţă mai mare problemelor de mişcare personajele, fiind surprinse în poziţii şi atitudini mult mai diverse.

Decoraţiile Patheronului

Reprezentând apogeul sculpturii clasice, decoraţiunile Parthenonului se numără printre cele mai importante realizări ale sculptorului Fidas. Acesta decorează cele două frontoane, metopele frizei dorice exterioare şi friza interioară din naos-ul templului. Frontoanele ne povestesc despre două episoade importante din viaţa zeiţei Athena cum ar fi naşterea zeiţei din capul lui Zeus realizată pe frontonul de est, şi cearta dintre Athena şi Poseidon pentru stăpânirea Atticii, întâlnită pe fontronul de vest. Statuile ce decorează timpanul templului sunt încadrate foarte bine în triunghiurile frontoanelor, astfel în centru se găsesc statuile cele mai înalte, realizând un as de simetrie, iar spre margini se întâlnesc personaje singulare sau în grup, care de luptă trase de cai, orientate în aşa fel încât să se integreze perfect în unghiurile laterale. Acţiunea personajelor legate între ele prin gesturi, poziţii, atitudini şi mişcări realizează unitatea ansamblului. Sculpturile lui Fidas sunt realizate astfel încât se observă trăsături dominante cum ar fi: firescul atitudinilor, corectitudinea mişcărilor şi poziţiilior, starea faldurilor veşmintelor care nu împiedică mişcarea personajelor, calmul, solemnitatea şi gravitatea figurilor. Metopele arhitecturale sunt decorate în relief înalt(altorelief), şi reprezintă aspecte din luptele centaurilor cu lapiţii, ale zeilor cu giganţii sau ale grecilor cu amazoanelor. Metopele înfăţişând luptele dintre centauri şi lapiţi au fost cele mai bine păstrate până în zilele noastre. Fiecare metopă prezintă câte două personaje, Fidas înfăţişându-le realizând o varietate de mişcări şi atitudini având o bună corelare între acţiunile personajelor şi expresivitatea chipurilor lor. În interiorul cellei găsim o friză realizată în bazorelief reprezentând „Procesiunea Panntheneelor” cu ocazia festivităţiilor de sărbătorire a întemeierii cetăţii Atena. Astfel putem admira cum zeiţei protectoare i se aduce în dar un văl imensnumit Peplos, ţesut special pentru ea de fecioarele ateniene numite ergastine. Înconjurând templul la partea superioară şi fiind înaltă de un metru, friza prezintă peste 400 de figuri de oameni şi 200 de animale. Procesiunea este cuprinsă în mai multe etape: cortegiul ergastinelor, purtătorii de ofrande, cortegiul animalelor de sacrificiu, cabalcada cavalerilor atenieni şi participarea tuturor zeilor din Olimp la sărbătoare. Fidas, realizează un ritm al desfăşurării acţiunilor prin succesiunea scenelor, la început mai alert prin pregătirile pentru serbare şi apoi mai lent şi solemn(şirul fecioarelor), pentru a urma un nou ritm alert prin agitaţia dată de participarea zeilor la serbare. Trupurile de oameni şi animale de pe friză sunt realizate în dimensiuni corecte cu o expresivitate a chipurilor în corelaţie cu acţiunea realizată, având o paletă largă de gesturi, atitudini şi mişcări naturale bine diferenţiate.

sadsa
Parthenon-Metopă de sud Lupta lapiţilor cu centaurii

dasdas
Parthenon Procesiunea Panatheneelor-fragment din purtătorii de Ofrande.

Reliefurile decorative de Mausoleul din Halicarnas

Un alt sculptor grec pe nume Scopas, realizează în secolul al IV-lea î.Hr. reliefurile decorative de la Mausoleul din Halicarnas. Acestea înfăţişează aspecte din lupta grecilor cu amazoanele. Sculptorul realizează sculpturile având o viziune schimbată faţă de până acum punând accent pe dinamismul şi expresivitatea chipurilor. El aşează personajele în mai multe grupuri unitare, pe axe oblice şi diagonale, pentru a sugera încleştarea luptelor şi violenţa mişcărilor. Pe feţele personajelor se citeşte tensiunea înfruntărilor şi stărilor emoţionale, deasemenea atitudinile, gesturile acestora transmit pasiunea luptelor.

Templul lui Zeus

Templul lui Zeus, un simbol al cetăţilor elene, a fost construit în Olimpia, în perioada clasică, după un plan în acord perfect cu peisajul din jur. Cele două frontoane ale acestuia, sunt decorate în ronde-bosse iar metopele frizei dorice sunt decorate cu bazoreliefuri. Din punct de vedere compoziţional şi stilistic, sculpturile frontoanelor şi metopelor formează un tot unitar. Realizarea acestora constituie un moment important pentru a defini trăsături ca: încadrarea compoziţiilor în triunghiul frontoanelor sau dreptunghiul metopelor cu respectarea legii cadrului, tratarea sculpturilor în planuri mari eliminând detaliile şi reliefând volumele cu ajutorului jocului de umbră şi lumină, exprimarea mişcării prin gesturi şi poziţii variate sau jocul faldurilor, realizarea de chipuri sobre fără expresivitate. Frontoanele prezintă aspecte din legendele mitologice, „Cucerirea Peloponezului”(Frontonul de est), „Luptele centaurilor cu lapiţii”(Frontonul de vest) şi „Muncile lui Hercule

Ceramica şi pictura

Un alt domeniu important al artei greceşti, este şi secţiunea „ceramnică şi pictură”. Ceramnica fiind specifică atei greceşti, ea se regăseşte în viaţa de zi cu zi. Grecii fiind foarte buni meşteşugari realizau obiecte de ceramnică în număr foarte mare, de bună calitate dar şi ieftine determinând înflorirea negoţului. Ceramnica era folosită în gospodărie dar, oricare ar fi fost destinaţia ei aceasta era întotdeauna pictată. Datorită faptului că picturile monumentale realizate de greci nu s-au păstrat până în prezent, ceramnica pictată constituie singura dovadă a picturii greceşti prezentând asemănări de tehnică şi tematică cu pictura. Atelierele de pictură şi ceramnică erau foarte numeroase iar vasele erau decorate de pictori renumiţi. Întâlnim diverse forme de vase cu destinaţii multiple fiind folositoare în gospodărie(Phitos, Hidra, Crater, Riton, Cupe etc.). Compoziţile pictate pe vase sunt realizate într-o unitate organică făcând legătura între forma vaselor şi decor. În perioadele de început ale ceramnicii, decorul pictat era realizat în registre suprapuse pe anumite zone sau întreaga suprafaţă a vasului şi reprezentau motive geometrice, florale, zoomorfe şi antropomorfe, cu personaje inspirate din mitologie. Mai târziu, decorul pictat devine exclusiv figurativ, realizându-se pe toată suprafaţa vasului iar subiectele vor fi luate din legende sau din viaţa de zi cu zi uneori fiind însoţite de texte explicative. În funcţie de perioada în care sunt realizate vasele au anumite caracteristici astfel, în perioada arhaică acestea sunt pictate cu figuri negre pe fond roşu sau invers, în perioada clasică întâlnim cele două stiluri, sever şi liber iar în perioada elenistică se practică stilul înflorat. Exemple pot fi:„Vasele Dypilon”, „Vasul François”, „Amfora lui Exekias”, „Craterul de la Luvru”, „Craterul din Orvieto” etc. .
Pictura monumentală nefiind cunoscută decât din descrieri şi copiile romane mai ales cele de la Pompei şi Herculanum sau prin intermediul ceramnicii pictate, era folosită pentru decorarea caselor şi mai târziu a palatelor elenistice. Tehnica de lucru folosită este similară cu cea a frescei sau a encausticii aceasta însemnând realizarea picturilor cu pigmenţi de culoare ce sunt amestecaţi cu ceară, aceasta conferind culorilor calităţi speciale cum ar fi transluciditatea şi luminiozitatea. Exemple pot fi: „Lupta lui Alexandru cel Mare cu Darius”(mozaic, copie romană). Pe lângă pictură întâlnim şi mozaicul fiind preferat pentru strălucirea culorilor. Subiectele sunt inspirate din legende mitologice sau din viaţa coditiană iar compoziţile sunt ample cu multe personaje, încadrate în peisaje sau interioare cu detalii realiste sugerând profunzimea prin plasarea personajelor în planuri diferite. Pictori renumiţi se pot considera: Polignot, Exekias, şi Apelles


dasdasd
Vas Dypilon

dsadas
Vas Hidra

 Arta greacă în Dacia

Între secolele al VII-lea şi al VI-lea î. Hr. pe ţărmul Mării Negre se întâlneau coloni greceşti cum ar fi Histria, Tomis, Callatis. Prin prezenţa acestor colonii se determină realizarea unui schimb comercial între autohtoni şi greci ce are o dezvoltare rapidă, dar şi a unui important schimb de cultură şi artă elenă. Prin descoperirile arheologice făcute la Histria, au fost scoase la iveală vechi cetăţi cu ziduri de incintă şi de temple de cult, fragmente de coloane, frize şi basoreliefuri decorative. Prin aceste descoperiri se demonstrează existenţa unei vieţi economice, sociale şi religioase, active pe teritoriul românesc. Atât la Callatis cât şi la Tomis au fost descoperite fragmente de vase ceramnice din perioada arhaică, cu figuri negre sau roşii, urne funerare, statuiete din ceramnică arsă, bijuterii, stele funerare etc. .

Arta Romei antice

Pe teritoriul Imperiului Roman, între secolele III-I î Hr. apare şi se dezvoltă arta romană, fiind un produs al societăţii romane şi o expresie a puterii statului. Această artă, este una unitară, ce se bazează pe talentul organizatoric, spiritul utilitar şi simţul practic al romanilor. Arta romană, se naşte la Roma în cadrul vieţii culturale şi artistice cu influenţe etrusce şi greceşti şi treptat cuprinde întreg teritoriul imperiului.

Arhitectura

În cadrul arhitecturii romane se întâlnesc influenţe ale artei etrusce şi greceşti.

Influenţa etruscă şi greacă

Influenţa etruscă în arhitectura romană se poate observa în preloarea unor principii urbanistice ce stau la baza înfiinţării şi organizării oraşelor prin folosirea unor planuri regulate, cu străzi drepte şi trotuare, porţi monumentale de acces sau prin sisteme de canalizare. Pentru planurile caselor particulare, influenţa etruscă se observă prin apariţia camerei centrale numită Atrium iar pentru templele de cult apariţia podiumului din piatră foarte înalt şi amplasarea coloanelor, dar şi preluarea arcului şi a unor sisteme de boltire.

Influenţa greacă se regăseşte în arta romană prin ideea de piaţă publică în centrul oraşului, ordinele de arhitectură doric, ionic şi corintic unele tipuri de plan pentru templele de cult, structura şi componenţa teatrelor, ideea trofeelor ca monumente comemorative, folosirea picturilor şi mozaicurilor pentru decorarea caselor şi palatelor.

Materiale

În arhitectura romană materialele şi tehnicile utilizate în realizarea diverselor edificii este foarte importantă. Astfel ei foloseau diferite categorii de meşteşugari cum ar fi: ingineri, specialişti în betoane, fundaţii, construcţii hidraulice, sisteme de încălzire, dulgheri pentru realizarea schelelor şi părţile lemnoase ale construcţilor, pietrari, tăietori în piatră sau marmură, zidari pentru ridicarea zidurilor din cărămidă, ţiglari pentru acoperişuri, bolţi, stucatori pentru realizarea decoraţilor în stuc aplicate pe pereţi, tavane, bolţi, instalatori pentru canalizări şi conducte de apă, decoratori specialişti în mozaicuri, fresce, etc. Ca materiale pentru construcţia diverselor edificii romanii foloseau: lemnul, piatra şi marmura. O dată cu descoperirea betonului ca material de construcţie(sec II-lea î. Hr.), arhitectura antică parcurge o etapă importantă în dezvoltarea ei. Betonul permite ridicarea construcţilor mai rapid, asigurând soliditatea şi monumentalitatea acestora. Cu ajutorul betonului, se pot construi nu numai ziduri ci şi coloane sau stâlpi ce apoi pot fi placate cu marmură în diverse culori decorate cu stucaturi, mozaicuri şi picturi.

Urbanismul

Roma este un exemplu pentru întreg imperiul roman şi în ceea ce priveşte preocuparea permanentă pentru amenajearea spaţiilor publice. Urbanismul a determinat în Imperiul Roman emiterea de legi imperiale având ca subiect aşezarea caselor particulare, a eidficilor publice, legi pentru evitarea incendiilor sau pentru păstrarea curăţeniei. Conform planului de urbanism al Romei şi celelalte oraşe se dezvoltă în jurul unor spaţii publice(forumuri) puse în valoare în construcţii monumentale, imounătoare iar străzile fiind construite şi dispuse în funcţie de aceste nuclee. În oraşele romane, se asigurau o serie de servicii aduse cetăţenilor lor, cum ar fi: aprovizionarea cu apă, prin apeducte, asigurarea protecţiei prin ziduri şi a accesului prin porţi de intrare, asigurarea liberei circulaţii prin străzi şi trotuare, dotarea cu edificii politico-administrative, juridice, culturale şi religioase, depozitarea alimentelor şi distribuirea lor, asigurarea spaţiilor de locuit dar şi a celor pentru recreere şi distracţie.

Forumul

Forumum romanum(Forumul) este cel mai important loc al oraşului roman, loc unde se întâlnesc sacrul şi profanul. Acesta se întâlneşte în centrul oraşului şi este locul unde se adună cetăţenii oraşului şi unde sunt aşezate principalele temple de cult şi palate imperiale. Tot în centru sunt întâlnite bazilici, columne, biblioteci, arcul de triumf, pieţe comerciale. Exemple de forumuri pot fi: Forumurile ridicate de împăraţii: Caesar, Augustus, Traian, Nerva şi Vespasian.

Bazilica

Una din cele mai importante construcţii ale oraşului este bazilica. Aceasta este o construcţie impunătoare prin dimensiunile sale construită în plan rectangular în care aveau loc şedinţele Senatului, desfăşurarea proceselor sau adunările publice. Bazilica putea fi compusă din 3-5 „Nave” de dimensiuni inegale astfel cea centrală fiind mai lată şi mai înaltă iar cele laterale mai înguste şi mai joase. Pe una din laturi există o nişă semicirculară numită „Absidă” în care este amplasată Masa judecătorului. Despărţirea navelor între ele se face prin arcade sprijinite pe coloane. Acest tip de construcţie va fi împrumutat de creştini pentru construirea primelor biserici. Exemple pot fi: Bazilica Aemilia, Ulpia, Giulia din Roma şi altele.

Templele

Templele, construcţii importante pentru romani erau închinate unui singur zeu sau mai multor. Planul de construire a templelor era dreptunghiular sau circular fiind înconjurate de coloane libere sau angajate. Dimensiunile templelor, depăşeau adesea dimensiunea umană ele neavând eleganţa celor greceşti. Stilul coloanelor preluate de la greci sunt mai înalte şi mult mai bogat decorate prin adăugarea la capitele pe lângă frunzele de acant şi alte motive vegetale, florale, zoomorfe, acvile sau figurine. Câteva exemple sunt: Templul Vestei, Pantheonul, Templul lui Jupiter etc..

Locuinţele şi palatele imperiale

Romanii construiau locuinţe cu pentru două feluri de utilizări: case particulare şi case pentru închiriat. Casele particulare sunt construite în funcţie de clasele sociale din care făceau parte propietariil. Acestea sunt de două tipuri, cele construite la oraş se numeau Villa urbana iar cele construite în mediul rural se numeau Villa rustica putând avea 1-2 etaje. Planul caselor era simplu cu influenţe etrusce prin preluarea atrium-ului tradiţional, aceasta fiind o încăpere centrală cu o deschidere parţială spre cer numită compluvium. În atrium se afla şi un bazin numit Impluvium centrat pe deschiderea din acoperiş pentru a strânge apa de ploaie. În jurul atrium-ului sunt distribuite mici camere cu diverse destinaţii, iar acesta dă într-o cameră mai mare ce seamănă cu un salon unde se aduna întreaga familie. Influenţe elenistice în arhitectura romană observăm şi la acest tip de case prin adăugarea unui peristil(o curte interioară în conjurată de portic), grădini, saloane şi săli de ospeţe. Romanii cu un statut social mai ridicat aveau casele decorate cu mozaicuri, fresce, stucaturi, statui şi mobilier de lux. Exemple pot fi: Casa Faunului, Casa Pausanias, Casa Vetti, Vila lui Hadrian de la Tivoli etc. . Casele de închiriat(Insulae) erau construite pentru oamenii liberi fiind adevărate blocuri de locuinţe având 3 până la 8 etaje cu ateliere şi magazine la parter. Locuinţele erau compuse din una sau două camere şi o bucătărie, iar unele dintre acestea aveau apeducte la nivelul curţii şi instalaţii sanitare.
Palatele imperiale erau în număr mare deoarece fiecare împărat construia altele noi şi le refăcea pe cele vechi. Acestea respectatu acelaşi plan de construcţie cu cel al caselor particulare la care se adăuga sala tronului, săli de oaspeţi, terme, biblioteci etc.. Termeleerau ansambluri arhitectonice mari ce cuprindeau piscine, băi calde sau fierbinţi, garderobe, palestre(săli acoperite pentru exerciţii fizice), biblioteci, grădini, locuri de plimbare sau discuţii.

Construcţii de relaxare şi recreere

Principalele construcţii destinate distracţiei erau teatrul, amfiteatrul, odeonul, stadionul şi circul, unde romanii puteau viziona spectacole de teatru, lupte de gladiatori, parade militare sau întreceri sportive. Romanii, erau iubitori de spectacole publice indiferent de clasa socială din care proveneau. Unele construcţii cum ar fi teatrul, odeonul şi stadionul sunt preluate de la greci şi adaptate necesităţilor romanilor, altele precum amfiteatrul şi circul sunt construcţii specific romane.

Monumentele comemorative

Succesul în lupte pentru romani este foarte important, iar pentru creşterea faimei şi renumelui conducătorului de oşti sau a împăratului romanii organizau sărbători ale triumfului însoţite de parade militare. Sunt construite ăn cinstea unor eroi sau a unor victorii în lupte arcuri de triumf, columne, trofee, altare sau statui ecvestre ale comandanţilor.

Sculptura

În domeniul sculpturii romane, se găsesc influenţe puternice etrusce şi greceşti. În sculptura romană cele mai dezvoltate secţii sunt portretul şi relieful istoric.
Portretul, este considerat cel mai valoros gen al sculpturii romane. Romanii aveau un interes deosebit pentru realitate realizând portrete la care trăsăturile fizice şi morale ale celui portretizat ar exprima-o adevărul. Se practica sculptura capului, a bustului sau sculptura unei figuri întregi. Sculptorii romani realizează adevărate tipuri de oameni: filozofi, negustori, femei, generali, mame respectabile sau patricieni bogaţi. Pe lângă aceste tipuri de personaje, sculptorii îşi îndreaptă atenţia şi spre personajele mitologice, bărbaţi şi femei, împăraţi patricieni, zei şi zeiţe. Sculptura romană realizează un echilibru între realism şi idealizare. Statuile de împăraţi sunt amplasate în forumuri şi sunt foarte numeroase reprezentând relaţia putere-politică-virtuţi-victorii militare. Se întâlnesc două tipuri de statui: statuile în marmură şi cele ecvestre. Unele exemple sunt: „Statuia lui Agustus”, „De la Prima Porta, Roma”, „Statuile ecvestre ale lui Marc Aureliu li Domiţian, Roma” . Relieful istoric este un gen important al sculpturii deoarece, prin precizia detalilor şi amănuntelor, ne aduce informaţii concrete despre locuri, evenimente pentru ca ele să fie identificabile. Relieful istoric era folosit pentru decorarea altarelor, columnelor, arcurilor de triumf reprezentând scene de luptă, fapte de vitejie, obiceiuri, şi scene din viaţa reală. Exemple pot fi: „Columna lui Traian”, „Columna lui Aurelian”, „Arcul de triumf al lui Titus din Roma”.

Mozaicul şi pictura

Un rol important în arta romană, îl au mozaicul şi pictura. Romanii le foloseau pentru decorarea în principal al caselor şi palatelor, şi în mai mică măsură pentru decorarea templelor. Decorarea interioarelor se făcea pe plafoane, bolţi, pereţi şi podele. În funcţie de locul decorat, romanii foloseau diverse tehnici şi teme, astfel pentru plafoane şi bolţi erau folosite specifice cerului, pereţii îi decorau cu peisaje, diverse subiecte mitologice sau din viaţa de zi cu zi, iar podelele erau decorate sub formă de mozaicuri pavimentare cu motive ornamentare geometrice, florale sau figurative. Atât mozaicul, fresca dar şi stucatura colorată erau realizate în aşa fel încât să creeze iluzia realităţii imediate deoarece tehnica folosită, numită „trompe l'oeil” consta în reprezentarea obiectelor şi personajelor într-un detaliu foarte avansat. Cele mai păstrate exemple sunt cele din oraşele Herculanum şi Pompei descoperite în secolul al XVIII-lea. În timpul Republicii, pictura este folosită pentru a decora interioarele caselor şi palatelor. Apare decorul parietal ce imita marmura sau lemnul. În arhitectură, coloanele, arcadele, antablamentele, ferestrele, şi arcurile clădirilor, erau realizate în trompe l'oeil având la bază desenul. Temele picturilor sunt mai complicate având influenţe greceşti şi elenistice dând aspect de adâncime, prin poziţionarea personajelor în planuri diferite. Culoarea cea mai folosită în pictură era roşu, iar compoziţiile erau stilizate prin folosirea unui grafism accentuat. Exemple de decoraţiuni interioare sunt:„Casa Misterelor” din Pompei, „Villa împărătesei Livia”, „Prima-Porta” de la Roma şi „Villa lui Hadrian” din Tivoli.
Pentru decorarea pereţilor, tavanelor, şi podelelor din case, palate, bazilici, terme, piscine şi fântâni se foloseau mozaicurile. În timpul Republicii, mozaicul este folosit numai pentru pavimente, acestea fiind durabile ne permiţând pătrunderea umezelii erau considerate foarte practice. Ca materiale de construcţie pentru podele erau folosite cărămizile, teracota, piatra, marmura sau pietricele de râu. Se foloseau motivele geometrice sau florale, animale şi figuri umane. În perioada Imperiului, un accent deosebit se pune pe mozaic ca element de decor parietal şi pavimental. O noutate în domeniu este folosirea cubuleţelor de sticlă colorată sau translucidă, cu foaie de aur încorporată, şi cele de ceramnică smălţuită şi policrome. Scenele folosite pentru decorare erau figurative, desfăşurate sub formă de panouri de diferite forme sau sub formă de medalioane ocupând suprafeţe mari şi având o tematică diversuficată cuprinzând scene istorice, mitologice, din viaţa coditiană, animale sălbatice, gladiatori. Ca exemple se pot da: „Mozaiczul pavimentar” din Ostia-Roma, „Casa de aur al lui Nero” de lângă Colosseum-Roma, „Casa Faunului”, „Casa venerei” din Pompei.

Arta romană de pe teritoriul României

Arta daco-geţilor

Arhitectura

În arhitectura daco-geţilor sunt cuprinse mai multe tipuri de construcţii, cum ar fi cele militare, fiind reprezentate de cetăţi, turnuri de pază, fortificaţii sau cele civile cum ar fi locuinţele sau depozitele. Ca materiale de construcţie ale acestora, erau folosite piatra fasonată, bolovanii sau lemnul. Cetăţile erau construite pe plan neregulat, având ziduri din piatră, cu turnuri pătrate şi cu una sau mai multe porţi. Exemple pot fi: fortificaţiile de la Costeşti, Blidaru, Piatra Roşie, Sarmizegetusa.

Ceramnica

Ceramnica daco-geţilor avea ca motive de decor, figuri geometrice, simboluri solare, schematic stilizate. Daco-geţii nu au folosit reprezentarea figurativă pe vasele de ceramnică motivul fiind conflictul acestora cu Roma. Exemple pot fi vasele descoperite în Munţii orăştie.

Arta romană în Dacia

O dată cu cucerirea Daciei de către romani, s-a înregistrat o evoluţie de tip superior al societăţii iar cultura şi arta romană a devenit de tip provinci.

Arhitectura

În arhitectură, se întâlnesc influenţe elenistice dar şi tradiţii daco-getice, astfel construcţile din Dacia nu erau impunătoare sau fastoase, neavând decoraţii bogate, iar un caracter accentuat militar. Oraşele erau construite conform urbanisticii romane, în centrul acestora înâlnind edificile publice, sanctuarul, iar de jur împrejur se întâlneau cartierele de locuinţe toate înconjurate de ziduri de apărare. Exemple de oraşe pot fi: Ulpia Traiana Sarmisegetuza, Adamclisi. În jurul oraşelor se puteau întâlni gospodării izolate fiecare având o zonă de protecţie, turn de apărare sau două zone: zona locuinţelor stăpânilor şi cea sclavilor. Locuinţele stăpânilor conţinau camere de locuit şi baie. Separat întâlnim adăposturile sclavilor, animalelor, ateliere şi magazii. Castrul este un spţiu cu caracter special împărţit în trei zone importante, zona cazărmii soldaţilor, zona locuinţelor ofiţerilor şi zona magazinelor şi depozitelor de alimente. Bazilica, o construcţie formată dintr-o sală rectangulară ce era împărţită în trei nave inegale despărţite prin şiruri de arcuri pe coloane.

Arta Evului Mediu

Arta medievală se întinde de-a lungul a peste 1000 de ani de istorie a artei în Europa, Orientul Mijlociu şi nordul Africii. Ea include importante curente artistice şi perioade, arte naţionale şi regionale, genuri, renaşteri, lucrări ale artiştilor şi artiştii înşişi.
Istoricii artei clasifică arta medievală în: arta paleocreştină, arta popoarelor migratoare, arta celtică, arta preromanică şi arta romanică, arta gotică, arta bizantină şi arta islamică. În plus, fiecare „naţiune” şi cultură a Evului Mediu are stiluri artistice distincte care sunt studiate individual (spre exemplu arta anglo-saxonă, arta vikingă). Arta medievală include multe domenii artistice, dar a fost în special axată pe sculptură, decorarea manuscriselorşi arta mozaicului; mai mult, existau mai multe stiluri artistice, cum ar fi stilul cruciat sau stilul zoomorf.
Arta medievală europeană s-a dezvoltat pe baza moştenirii artistice a Imperiului Roman şi a influenţei Bisericii creştine timpurii. Aceste surse, alături de viguroasa cultură artistică „barbară” a Europei de Nord au condus înspre o remarcabilă cultură artistică. Într-adevăr, istoria artei Evului Mediu poate fi privită ca o istorie a mixturii dintre elementele artei clasice, a artei paleocreştine şi a artei „păgâne”.

Principalele mişcări artistice

Arta paleocreştină este cuprinsă cu aproximaţie între anul 200 (înainte de care nu se cunoaşte nici o formă de manifestare artistică a creştinismului) şi anul 500, la inaugurarea unui stil pur bizantin. De-a lungul acestei perioade, artiştii au adoptat subiecte şi metode specifice artei romane în pictură, mozaic şi sculptură.
Arta bizantină se naşte din ceea ce numim arta paleocreştină în jurul anului 500. În timpul crizei iconoclaste (730-843) marea majoritate a icoanelor au fost distruse, astfel încât, pentru un studiu efectiv al acestei arte în zilele noastre orice nouă descoperire ascunde o mai bună înţelegere a acesteia. După reluarea producţiei de icoane, din 843 şi până în 1453, arta bizantină a suferit foarte puţine adăugiri, în ciuda sau poate tocmai din cauza declinului lent al Imperiului. Cu centrul artistic în Constantinopol, arta bizantină este deseori identificată după calitatea materialului folosit şi a măiestriei artistului. Această artă a atins apogeul prin monumentalele fresce şi mozaicuri realizate în biserici sub formă de dom, (marea majoritate a acestora fiind pierdută, fie din cauza dezastrelor naturale, fie din cauza transformării bisericilor în moschee).
Arta celtică a Evului Mediu descrie arta popoarelor celtice din Irlanda şi Marea Britanie din secolul al V-lea, odată cu retragerea administraţiei romane şi până în secolul al XII-lea la instaurarea artei romanice. Secolul al V-lea şi secolul al VII-lea au fost în principal o continuarea a artei culturii La Tène cu câteva adăugiri romane, în timp ce secolul al VIII-lea a marcat fuziunea tradiţiilor germanice cu cultura anglo-saxonă, născându-se astfel ceea ce se numeşte stilul hiberno-saxon sau arta insulară. Mult mai târziu, în Irlanda pot fi observate şi anumite influenţe vikinge.
Arta popoarelor migratoare descrie arta populaţiilor migratoare de neam germanic şi a celor din estul Europei între anii 300-900, în această perioadă fiind inclusă şi arta hiberno-saxonă. Acest stil artistic a interacţionat atât cu arta creştină, cât şi cu stilul zoomorf şi cu cel policromatic.
Arta preromanică defineşte arta dezvoltată de la încoronarea lui Carol cel Mare în anul 800 şi până la începuturile artei romanice în secolul al XI-lea. Ea cuprinde arta carolingiană, arta ottoniană, arta anglo-saxonă, precum şi arta Franţei, Italiei şi Spaniei. De-a lungul acestei perioade, îşi fac simţită prezenţa influenţele artei romane clasice, iar arta carolingiană devine sămânţa din care mai târziu se vor dezvolta arta romanică şi arta gotică.
Arta romanică se referă la perioada dintre anul 1000 şi naşterea artei gotice în secolul al XII-lea. Acestă artă s-a dezvoltat odată cu naşterea monarhiilor Europei de vest (Franţa mai ales), dar a cuprins şi Spania creştină, Anglia, Flandra, Germania, Italia şi alte regiuni. Arhitectura ei este dominată de pereţi groşi, structuri joase şi îndesate şi arcuri şi ferestre cu capăt rotunjit. Denumirea acestui curent a fost dată de istoricii artei din secolul al XIX-lea şi este influenţată de faptul că doar în această perioadă mai sunt folosite formele arhitecturale moştenite din Roma antică.
Arta gotică este un termen variabil în funcţie de opera de artă, loc şi timp. El îşi are originea odată cu naşterea arhitecturii gotice în anul 1140, deşi pictura de stil gotic nu a apărut decât în jurul anului 1200, când s-a desprins total de stilul romanic. Sculptura gotică s-a născut în Franţa în 1144 odată cu renovarea abaţiei Saint-Denis şi s-a răspândit în Europa devenind, în secolul al XIII-lea un stil internaţional care înlocuia stilul romanic. Goticul internaţional descrie arta gotică dintre anii 1360 şi 1430, după care aceasta se va transforma, în momente diferite şi în timpuri diferite în artă renascentistă.
Arta islamică a Evului Mediu este reprezentată de o varietate de lucrări precum manuscrise ilustrate, textile, ceramică şi sticlă. Ea se referă la arta popoarelor musulmane din Orientul Apropiat, a Spaniei islamice şi a celor din nordul Africii. Arta islamică a trecut printr-o perioadă iniţială de formare între anii 600-900 şi s-a dezvoltat în diverse regiuni după anul 900.

Pictura medievală

În decursul Evului Mediu, pictura a devenit o artă din ce în ce mai remarcată. Schimbările sociale şi noile tehnici apărute au oferit pictorilor posibilitatea de a crea mai realist, mai aprofundat, lucrări mult mai umanizate, care au revoluţionat arta occidentală.

Începuturi

La sfârşitul perioadei romanice, pictura încă mai era considerată o artă de mai mică importanţă, folosită doar pentru a decora suprafeţele pentru care nu se găseau metode de acoperire mai ample sau mai bogate. Acolo unde acest lucru era posibil, se preferau tapiţeriile, mozaicurile, metalele preţioase sau sculpturile. Pictorul obişnuit era chemat doar să coloreze sculpturile create de alte mâini sau să decoreze pereţii; cea mai preţuită formă de pictură era cea realizată de generaţii întregi de călugări în scritorie (camere de scris), acolo unde îşi ilustrau manuscrisele cu picturi pline de viaţă, foarte frumos conturate.
La sfârşitul secolului al XIII-lea, societatea europeană se dezvolta rapid, oferind noi oportunităţi pentru artişti. Curţile nobiliare şi castelele au devenit locuri de o grandoare din ce în ce mai mare, în vreme ce oraşe ca Parisul, Praga, Londra, oraşele Italiei şi ale Ţărilor de Jos prosperau. Îşi doreau picturi nu doar aristocraţia şi clericii, ci şi orăşenii prosperi, şi acesta în primul rând din motive de evlavie. În acelaşi timp, din ce în ce mai mulţi oameni au devenit culţi, cititori de carte, creând o cerere din ce în ce mai mare de publicaţii laice (non-religioase). Cele mai reuşite dintre acestea erau realizări somptuoase închinate protectorilor regali sau nobililor şi creatorii lor nu mai aparţineau unui ordin monahal, ci erau profesionişti cu propriile lor ateliere. În ciuda faptului că statutul lor social a rămas relativ scăzut, numele mai multor artişti şi o seamă de informaţii despre ei au început să fie cunoscute.

Noi oportunităţi

La începutul secolului al XIII-lea au fost introduse icoanele ca fundal al celebrării liturgice, luând deseori forma unui obiect cu două (diptic), trei (triptic) sau mai multe panouri (panele) pictate, puse laolaltă pentru a forma un grup sau o anumită scenă. Unul dintre subiectele des abordate îl reprezenta însuşi donatorul (persoana care plătise şi care donase piesa de altar bisericii), care era prezentat de către patronul sau patroana lui Sfintei Fecioare Maria. Pictarea unei icoane reprezenta o provocare pentru pictor şi în acelaşi timp o oportunitate, deoarece îi punea la dispoziţie un spaţiu asupra căruia se vor focaliza atenţia şi emoţiile întregii congregaţii.
Pictura murală a luat avânt şi ea, parţial datorită creşterii ordinului franciscanilor (urmaşi ai Sfântului Francisc de Assisi), ceea ce înseamnă că pentru noii evlavioşi ai ordinului erau necesare multe biserici noi. Pictura reprezenta cel mai potrivit mod de a le decora, mai ales pentru că mozaicul se executa mult mai dificil şi, în acelaşi timp, reprezenta o artă mult prea generoasă pentru un ordin dedicat sărăciei şi umilinţei, cum era cel franciscan.
Viaţa şi activitatea Sfântului Francisc (1182-1226) au influenţat, într-o mare măsură, cursul viitor al picturii. Bucuria Sfântului Francisc pentru viaţa în natură i-a determinat pe mulţi oameni să fie interesaţi de realităţile imediate, înconjurătoare, ale lumii. Tendinţa principală a picturii medievale din secolul al XIII-lea a reflectat această nouă atitudine.
O altă tendinţă religioasă, cu consecinţe deosebite pentru artă, a reprezentat-o întărirea cultului care o venera pe Fecioara Maria. Franciscanii au fost cei care, în mod deosebit, au încurajat evlavia faţă de Sfânta Fecioară, care a atins cote foarte înalte începând cu secolul al XIII-lea. Cultul pentru o personalitate umană şi feminină (întărit de fiul ei sau chiar de moartea acestuia) a avut tot o influenţă umanizatoare asupra modului de abordare a religiei şi, drept consecinţă, asupra artei, în general, acolo unde aceste subiecte deveniseră populare.

Maeştri italieni

Multe din aceste realizări au început să apară în Italia, cu mult înainte de a se face simţite în alte locuri ale Europei. Doi mari maeştri ai sfârşitului de secol XIII, Cimabue şi Duccio, sunt recunoscuţi drept fondatori ai realismului vizual în pictură, curent care a reprezentat principala tendinţă a artei europene până târziu, în secolul XX. Altarele pictate de cei doi care s-au păstrat şi care au devenit faimoase, o reprezintă pe Madonna (Sfânta Fecioară Maria) alături de Pruncul Sfânt.
Giotto: Plângerea la mormânt (Scene din viaţa lui Isus), 1304-1306 - Capela Scrovegni, Padova

Giotto: Plângerea la mormânt (Scene din viaţa lui Isus), 1304-1306 - Capela Scrovegni, Padova
Cimabue şi Duccio au fost repede depăşiţi de un artist care era cu doar câţiva ani mai tânăr ca ei. Pictorul Giotto di Bondone (1267-1337), primul reprezentant al marilor maeştri florentini, a devenit faimos chiar în timpul vieţii sale şi a avut o carieră strălucită. Cu toate că activitatea sa se situa cu mult înaintea vremurilor sale, multe din inovaţiile lui nu au fost preluate şi utilizate de alţi artişti, vreme de un secol sau chiar mai mult. Personajele create de el sunt robuste şi par a fi perfect ancorate în fundalul pe care erau pictate. Cu toate acestea, ele par capabile să se mişte şi chiar să existe, în ciuda unui fundal natural sau arhitectural care creează un spaţiu ce exprimă o anumită adâncime. Acest talent a reprezentat marea lui abilitate, abilitate care a făcut din Giotto un mare pictor dramatic.

Arta orientală

Orbitoare în varietatea sa, arta Orientului Îndepărtat cuprinde o gamă largă, de la sculpturi colosale până la miniaturi splendide şi delicate. India, China şi Japonia îşi au propriul stil creativ, distinct.
Prima civilizaţie apărută pe Valea Indusului a început să înflorească aproximativ din anul 2500 î.Hr. S-au creat câteva sculpturi remarcabile şi planuri de dezvoltare a oraşelor, înainte de dispariţia cauzată probabil de invazia unor triburi arabe. În cele din urmă, arienii au ajuns să domine nordul Indiei, dar nu au lăsat urme ale niciunei arte distincte, vreme de mai bine de o mie de ani. O preocupare artistică majoră nu a avut loc decât în secolul al III-lea î.Hr.

Arta indiană

Încă de la începuturile ei, arta indiană a manifestat puternice influenţe religioase, reflectând o concepţie care a făcut din India locul de naştere al hinduismului, jainismului şi budismului. Vechii indieni trăiau un sentiment puternic faţă de tot ceea ce însemna viaţă şi arta cea mai cunoscută era sculptura. Sculpturile erau, de obicei, elegante, opulente, prezentând o carnaţie splenidă, ce sugera o dezvoltare organică, dar care încă nu atinsese maturitatea.
Aceste caracteristici nu erau complet prezente în sculpturile indiene timpurii, realizate de către urmaşii austerei religii budiste. La început, reprezentarea lui Buddha era chiar interzisă; când acest lucru a devenit posibil, influenţele puternice greceşti în provincia de nord-vest, Gandhara, au creat imagini parţial elenizate ale lui Buddha, într-un stil greco-budist, care s-a răspândit pe arii extinse.
Un alt stil, relativ moderat, a continuat în perioada clasică Gupta (320-600 d.Hr.), deşi budismul absorbise deja multe alte elemente mitice, cum ar fi cele yakshi (femeia cu trei spirite, reprezentată de sculptorii budişti într-un mod lipsit de austeritate, ca nişte dansatoare voluptoase, cu piept bine evidenţiat).
Pilon de marmură din vestul Indiei, secolul XI.

Pilon de marmură din vestul Indiei, secolul XI.
Sensul indian de parcurgere a vieţii a fost reprezentat în picturile murale din peşterile din Ajanta, unde grupuri nesfârşite de personaje roiesc peste tot pe pereţi, într-o evocare plină de culoare a vieţii indiene. Până şi arhitectura indiană poate fi descrisă ca o formă a sculpturii. Multe dintre cele mai celebre pagode şi temple nu au fost pur şi simplu clădite, ci săpate în piatră şi apoi decorate cu sculpturi.
Acest stil este prezent mai ales în miile de temple clădite în perioada renaşterii hinduse, aproximativ între 600-1200 d.Hr. Supraetajate, cu turnuri care doreau să imite munţii şi acoperite cu o mulţime de personaje sculptate, temple ca cele de la Mamallapuran şi Ellura reprezintă unele dintre cele mai extraordinare creaţii ale artei indiene
Atât arta budistă cât şi cea hindusă au avut influenţe şi dincolo de hotarele Indiei. Cel mai mare templu hindus construit în Cambodgia între secolele X-XII este templul Angkor Wat. Construcţie vastă, un complex dens de "munţi" sculptaţi în formă de con, cu un "vârf" central, înalt cam de 60 de metri. A fost ridicată cu intenţia de a combina un templu cu palatul zeului-rege Khmer. Dintre templele budiste, probabil că cel mai monumental este pagoda construită în secolul al IX-lea, ridicată în jurul şi deasupra unui deal din Borobudur, în Java, decorată cu basoreliefuri. Şi în alte regiuni, mai ales în Tibet, China şi Japonia, budismul a creat tradiţii artistice complexe şi variate.

Influenţele islamice

În India, tradiţia artistică dominantă a fost modificată de prezenţa unei religii importante: islamismul. Invadatorii arabi au introdus islamismul încă din secolul VIII, însă cel mai puternic impact artistic a fost resimţit sub domnia împăraţilor moguli, care au domnit peste cea mai mare parte a Indiei începând din secolul al XVI-lea. Moschee magnifice şi monumente funerare impresionante au fost construite mai ales de Akbar (1556-1605) şi de succesorii lui, Jahangir şi şahul Jahan.
Arta miniaturilor a fost introdusă din Persia tot de către moguli. "Miniaturile" nu sunt neapărat mici; termenul descrie pur şi simplu anumite ilustraţii pictate, de orice dimensiune. Pentru crearea acestora, împăratul Akbar a angajat artişti (în mare parte hinduşi) din întreaga Indie. În atelierele acestora a luat naştere un nou stil, mai viguros şi mult mai descriptiv decât arta decorativă persană. Strălucitoare şi pline de acţiune, miniaturile au redat, ca un tablou viu, viaţa Indiei înainte de domnia lui Aurangzeb (1658-1707), al cărui fundamentalism musulman intolerant a distrus printre multe altele şi tradiţia artistică a miniaturilor.

Arta în China

Dintre toate culturile, cea chineză a avut cea mai îndelungată tradiţie neîntreruptă. Cuceritorii nu au distrus niciodată stilul chinezesc de viaţă şi influenţele externe au vitalizat arta chineză, fără a-i distruge trăsăturile esenţiale. Unele caracteristici ale artei chineze, cum ar fi înclinaţia pentru o gamă coloristică subtilă sau textura netedă a jadului, sunt regăsite încă din preistorie. Marea artă chineză datează însă din 1500 î.Hr., în timpul dinastiei Shang, când se afla în circulaţie o versiune timpurie a manuscriselor chineze şi conducătorul îşi câştigase rolul său semidivin, de "fiu al cerului".
În perioada ce a durat cam 500 de ani, chinezii au creat vase robuste din bronz, cu un aspect aproape sinistru, concepute pentru a aduce ofrande strămoşilor. Aceste vase sunt intens decorate cu simboluri care par a fi abstracte, dar sunt de fapt reprezentări foarte simplificate şi stilizate ale creaturilor mitice, cum ar fi dragonii. Venerarea strămoşilor şi a trecutului, caracteristică şi pentru alte culturi, a rămas una din marile preocupări chineze. Sensul magic, învăluit de mistere, al artei dinastiei Shang, s-a atenuat în arta chineză târzie, mai detaşată şi mai contemplativă.
Jad cu ornamente florale , din perioada dinastiei Jin (1115-1234), muzeul din Shanghai.

Jad cu ornamente florale , din perioada dinastiei Jin (1115-1234), muzeul din Shanghai.

Bronz, jad şi lac

Tradiţia Shang s-a resimţit în continuare şi în perioada Chou şi a statului războinic (1027-221 î.Hr.). Chinezii realizau statuete din bronz reprezentând oameni şi alte creaturi. Ei şi-au perfecţionat şi măiestria în prelucrarea jadului şi lăcuire. Lucrările din aceste materiale erau însă scumpe, deoarece jadul trebuia importat şi era dificil de prelucrat, iar lăcuirea era un proces îndelungat. De obicei, lăcuirea se realiza prin acoperirea unui obiect din lemn cu seva procesată a unui copac. Fiecare strat de lac trebuia să fie uscat înainte de aplicarea următorului şi, uneori, era nevoie de multe asemenea straturi, chiar sute. Prin lăcuire se puteau însă obţine efecte decorative extrem de subtile şi produsul finit avea o strălucire unică.
China a fost unificată, după secole de dezbinare, de sălbaticul împărat Ch'in (221-209 î.Hr.). Reputaţia lui de grandoman, aproape alienat, a fost confirmată de descoperirile arheologice din 1974 care au adus la lumină o mică armată cu ostaşi din teracotă (ceramică mată), în dimensiune naturală, îngropată alături de împărat şi care trebuia să-l apere în viaţa de apoi.

Dinastia Han

În timpul dinastiei Han (209-270 d.Hr.), China era un vast imperiu, cu o societate foarte sofisticată. Confucianismul, un sistem filosofic etic care propovăduia moderaţia şi responsabilitatea faţă de familie şi stat, a influenţat puternic concepţia chinezilor (în special a funcţionarilor învăţaţi, creaţi de un sistem de examinare civil). Fiind, deseori, ei înşişi pictori şi poeţi, au jucat un rol important în dezvoltarea tradiţiilor artistice chineze. Alte elemente au fost furnizate de un cult mai intuitiv, mai magic şi mai naturalist: taoismul, creat şi el în decursul perioadei Han.
Arta perioadei Han este cunoscută mai ales prin obiectele care însoţeau cavourile şi care includeau îmbrăcăminte, bijuterii şi cosmetice, dar şi personaje din bronz, basoreliefuri şi ţigle mulate pe acestea. Au apărut primele sculpturi în piatră, de dimensiuni monumentale, care în curând au devenit un lucru obişnuit, o dată cu câştigarea terenului de către budism. Această religie, originară din India, a reprezentat sursa de inspiraţie pentru multe stiluri şi curente şi chiar tehnici artistice chinezeşti, din ale căror realizări trebuie amintite templele şi sculpturile din Yuankang, create direct în piatră, după vechea modă indiană.
Deşi puţine picturi chineze din această perioadă au supravieţuit, se ştie că pictura era deja bine dezvoltată în perioada dinastiei Han, caracterizată prin trăsăturile fine, libere dar delicate ale penelului. Pictura a devenit o artă practicată pe scară largă şi de-a lungul secolelor au apărut mulţi mari artişti, şcoli şi curente. Înclinaţia pentru peisaje, mai ales cele montane, a fost puternică, importanţa acestei teme în arta chineză nefiind egalată de vreo altă cultură. Picturile ilustrau adeseori poeme sau alte scrieri, a căror caligrafie minunată era considerată o artă în sine. Pictura chinezească a prezentat întotdeauna lucruri reale, cum ar fi oameni sau peisaje, însă avea ca scop imortalizarea spiritului esenţial sau mai degrabă de a transmite o anumită stare, decât de a reda detaliile.

Ceramica şi porţelanul

În ciuda faptului că ceramica avea o tradiţie de mai multe mii de ani, ea a devenit cu adevărat o artă originală şi vitală de-a lungul erei T'ang (618-906 d.Hr.). Au apărut multe forme noi acoperite cu glazuri care le transformau mult înfăţişarea iniţială. Printre mărfurile cele mai căutate ale perioadei T'ang sunt ilustraţiile de cavou care posedă toată puterea şi vigoarea marilor sculpturi. Ele reprezintă o gamă foarte variată de oameni şi animale, printre care merită să fie amintiţi splendizii cai ai dinastiei T'ang.
La începutul perioadei T'ang, chinezii au descoperit metoda de producere a porţelanului. Subţire, dur, neted, de un alb pur şi translucid, el a devenit de neegalat ca eleganţă. Sub dinastia Sung (960-1260) şi a dinastiilor următoare, decoraţiunile aplicate i-au conferit o frumuseţe deosebită. Faimosul porţelan "alb şi albastru" a fost mult îmbunătăţit în timpul dinastiei mongole Yuan (1260-1368).
În timpul dinastiei Sung, chinezii colecţionau lucrări aparţinând dinastiilor anterioare şi artiştii apelau adeseori la stilurile unor vremuri de mult apuse. Cu toate acestea, mare parte a artei Ming (1368-1644) şi Ch'ing timpurii (1644-1912) are o înaltă ţinută calitativă, dar vitalitatea creativă a suferit un uşor declin.

Arta japoneză

Dezvoltarea Japoniei a fost determinată de faptul că ea a fost izolată de marile civilizaţii, cu excepţia Chinei. Încă din secolele V şi VI, când ideile despre guvernare, literatură, diferitele ramuri ale artei şi religia budistă au pătruns în forţă în Japonia, influenţele chineze au devenit foarte importante. Oricum, geniul japonez a adăugat tuturor acestor importuri propria trăsătură naţională. De exemplu, în sculptura japoneză portretele au devenit curând mult mai semnificative decât erau în China.
Asediul castelului din Osaka, secolul XVII.

Asediul castelului din Osaka, secolul XVII.

Artizanatul

Pictura japoneză era şi ea complet diferită, deseori reprezentând scene de acţiune violente, străine tradiţiilor chineze. Ascuţimea simţului artistic japonez a afectat aproape toate laturile vieţii japoneze, de la fastuosul ritual al servirii ceaiului până la cel al aranjării florilor. Gustul japonezilor pentru artizanatul miniatural s-a făcut simţit chiar în articolele de zi cu zi, de exemplu în splendidele "netsuke" sculptate (mici piroane cu care se prindeau diverse obiecte de cercevele).
În pictură, japonezii au preferat culorile plate dar izbitoare şi contururile ferme, pline de vitalitate. Acestea puteau fi observate pe pergamente şi paravane, nişte piese de mobilier, printre puţinele obiecte admise în interiorul auster al căminelor japoneze. Împodobite cu frunze aurite, efectul era şi mai frapant.
Pentru occidentali, cele mai comune dar şi cele mai admirate exemplare ale artei japoneze sunt gravurile colorate, produse după secolul al XVIII-lea. Acestea au fost create prin transferarea unei schiţe a artistului pe o bucată de lemn care, după ce a fost gravată şi înscrisă, va reproduce exact acelaşi desen de mai multe ori, conferindu-i astfel potenţialul de a fi vizionată pe scară largă.
Reflectând valorile unei perioade de calm şi linişte, a perioadei Tokugawa, în timpul căreia viaţa la oraş a înflorit şi s-a creat o adevărată clasă mijlocie, gravurile reprezentau ilustraţii inspirate din viaţa obişnuită, scene teatrale, întâmplări sentimentale sau chiar amoroase. Clasa superioară japoneză a dispreţuit acest gen de artă, considerând-o ieftină şi populară. Însă o dată ajunse în Occident, gravurile au avut o influenţă majoră asupra direcţiei ulterioare de dezvoltare a picturii europene şi artişti ca Hokusai, împreună cu mulţi alţi mari maeştri gravori, sunt astăzi recunoscuţi ca figuri proeminente în istoria artei